De același autor
Nu voi relua aici cei aproape patruzeci de termeni prin care a fost descalificata de catre analisti, martori si multi alti raisonneuri revolutia din decembrie 1989, privita din diferite unghiuri care o dezavantajau (am realizat deja un asemenea “Tabel Mendeleev” in lucrarea mea de istoriografie - Decembrie ‘89. Deconstructia unei revolutii, 2004), ci doar voi reaminti ca majoritatea verdictelor pe care le-au primit evenimentele din decembrie 1989 (din perspectiva dezamagitilor) au fost peiorative si ofensatoare fata de curajul unei minoritati care, totusi, iesise in strada cu mainile goale si protestase (in masura posibilitatilor si a contextului) impotriva unui regim abuziv, sanguinar, dictatorial si lipsit de scrupule. Daca ar fi fost posibil sa avem documentare ample legate de razvratitii timisoreni (si comuna lor insurectionala din 16-20 decembrie 1989) sau de “frumosii nebuni” bucuresteni din Piata Universitatii (in 21 decembrie 1989), poate ca astazi cei foarte tineri ar intelege mai bine cum au stat lucrurile, de ce cuvantul erou nu este inadecvat, de ce a doua parte a lunii decembrie a fiecarui an are si o coloratura indoliata, pe langa cea firesc sarbatoreasca. Dar elevii si poate chiar o parte dintre studentii de astazi nu mai stiu exact ce s-a petrecut in decembrie 1989: accepta cuvantul revolutie (in ghilimele sau fara ele), accepta si ideea unei lovituri de stat ulterioare, vad, poate, in figura politica a lui Ion Iliescu un uzurpator odios al unei miscari anticomuniste preluate din mers si reciclata in altceva, dar nu mai mult de atat. Pentru ca lipseste filmul interior al revolutiei: protestatarii de odinioara s-au blazat ori au imbatranit, plictisindu-se si ei sa tot explice cum s-au petrecut lucrurile atunci. Au ramas sa verbalizeze demagogii, profitorii si speculativii. Si, poate, cu jumatate de gura, pentru ca au devenit mortificate si impietrite, rudele celor care au pierit atunci si a caror rana nu are cum sa se inchida vreodata.
Amoralul Sergiu Nicolaescu nu a transpus nici el evenimentele de atunci in ceva credibil: filmul sau, 15, este o cacealma si aduce pe ecran multa impostura; totusi, voit (lucid) sau nu, filmul blamatului regizor contine violenta evenimentelor din decembrie 1989, de care astazi se face abstractie. Revolutia anticomunista din Romania a fost extrem de brutala la nivelul felului in care a fost reprimata in prima etapa, cand inca regimul comunist nu se prabusise; a insemnat carne si sange, bucati de creier risipite pe asfalt si pe ziduri, corpuri sfartecate, trupuri arse la crematoriu. De acest lucru se face abstractie astazi, ca si cum acei morti schiloditi, acele trupuri dezintegrate din pricina violentei nu ar fi existat, ca si cum revolutia si reprimarea ei ar fi fost abstracte. Ceea ce se intelege prea putin astazi este ideea concreta de supliciu si felul in care el a fost comis in decembrie 1989. Oricat de cruda ar fi o reconstituire istorica a filmului evenimentelor, ceea ce ar trebui sa priceapa si sa aprofundeze cei tineri ar fi tocmai mutilarea si martirajul care s-au produs atunci. Vatamarea, ranirea, schilodirea trupurilor celor revoltati (pana la lichidare), acesta a fost scopul celor care au poruncit reprimarea din decembrie 1989 si a celor care au si practicat respectiva reprimare, mai mult sau mai putin zelos. Memoria acestui supliciu este ceea ce ar trebui sa ne faca in fiecare decembrie, inainte de sarbatoarea Craciunului, sa ne recuperam istoria recenta si sa staruim asupra ei. Nu de simboluri este neaparata nevoie (cei tineri s-au cam saturat de asa ceva, oricum), ci de o memorie palpabila a ceea ce s-a petrecut in decembrie 1989. Din pacate, manualele de istorie sunt lacunare din acest punct de vedere, iar cuvantul revolutie nu sensibilizeaza nici el, ci mai degraba este receptat ca un cliseu lingvistic specific romanesc in postcomunism (dar valabil si pentru comunism, impus fiind de limba de lemn).
Un rol special in sensibilizarea legata de revolutia din decembrie 1989, dupa consumarea acesteia si dupa o minima decantare a evenimentelor si a semnificatiei lor, l-au avut Proclamatia de la Timisoara si fenomenul Piata Universitatii 1990: dar acestea nu au avut ecoul necesar la nivelul constiintei colective romanesti, ci, dimpotriva, atat Proclamatia, cat si maratonul protestatar din Piata Universitatii 1990 au fost marginalizate si minimalizate de majoritatea populatiei. Iar astazi recuperarea acestor doua momente marcante pentru ideea de revolutie interioara (care continua revolutia exterioara din decembrie 1989, revolutia din strada) este extrem de dificil de realizat. In ce ma priveste, m-am bucurat ca studentii mei, participanti la cursul Analiza discursului politic, au reactionat pregnant emotional la filmul Piata Universitatii (realizat de Stere Gulea, Sorin Iliesiu si Vivi Dragan-Vasile), fiind vizibil tulburati, atunci cand le-am proiectat acest film. Iar in anii in care am avut la dispozitie si franturi documentare despre decembrie 1989, interesul a fost la fel de mare. Dar cu astfel de faramituri nu se rezolva recuperarea istoriei recente decat fragmentar si incomplet.
Atunci cand m-am documentat pentru si am scris Decembrie ‘89. Deconstructia unei revolutii, am fost frapata de multimea si varietatea maltratarilor la care au fost supusi arestatii din 16-21 decembrie 1989, la Timisoara, respectiv din 21 decembrie, la Bucuresti. Ar putea fi redactata o carte intreaga pe aceasta tema, intrucat marturiile sunt abundente si detaliate, in cateva cazuri (dar las in seama unui alt virtual analist sa realizeze o astfel de lucrare). Militienii, securistii, anchetatorii (chiar daca nu toti) au practicat schingiuiri colerice si salbatice, semn ca aparatul de represiune din comunista nu sublimase deloc violenta din epoca Gheorghe Gheorghiu- Dej (primul dictator comunist), ci ramasese fidel acelorasi metode brutale, staliniste, ale Securitatii. Victimelor li se inculca ideea ca vor fi oricum lichidate prin impuscare si ca maltratarea este doar o faza preliminara. Iar atmosfera verbala era intentionat vulgara si grobiana, tocmai pentru a-i intimida si umili pe protestatarii arestati. Multe decese au avut loc in urma acestor schingiuiri, iar cei care le-au comis au ramas anonimi si nepedepsiti. Cazurile ranitilor presupusi a fi in afara oricarui pericol, dar care totusi au decedat in conditii neelucidate nici pana astazi pun pe tapet o alta chestiune: ca uciderea din culpa si moartea erau percepute, in decembrie 1989, ca niste lucruri comune, la fel indiferenta sau pasivitatea in fata unui individ maltratat, care, la o adica, putea fi lasat sa moara, pentru ca era nevoie de victime justificative sau, dimpotriva, pentru ca un mort un plus sau in minus oricum nu mai conta. Un analist sau revolutionar de la Timisoara spunea, intr-una din cartile de marturie asupra comunei insurectionale din capitala Banatului, ca “nu toate victimele revolutiei din decembrie 1989 au si fost eroi”. Ca au existat destule victime intamplatoare, care au murit din greseala, fara sa isi fi asumat un protest ori o reactie critica la adresa regimului comunist din . Cu siguranta, lucrurile au stat si astfel: dar termenul erou nu este valabil doar la nivel de vizibilitate a protestului; exista un continut etic mult mai profund pe care l-a primit in decembrie 1989. Cei morti din greseala sunt ei mai putin morti si mai putini eroi fiindca nu au protestat, ci au decedat in urma unui glonte ratacit? Ar fi cazul, oare, sa facem o clasificare a victimelor in eroi voluntari si eroi involuntari? Valmasagul revolutiei din decembrie 1989 este dificil de decelat, dar o clasificare a eroilor dupa astfel de criterii ar risca sa fie profund amorala si sa amarasca si mai tare gustul lasat de uzurparea revolutiei din decembrie de catre grupuri de putere interesate de reformarea regimului Ceausescu, si nu de caderea comunismului.
Ce mai ramane, deci, in urma revolutiei din decembrie 1989, dincolo de ea, dupa ea si langa ea? Pararevolutia si metarevolutia, cum s-ar spune. Verdicte dure sau formule eliptice, ori, dimpotriva, exaltari edulcorate, multi morti (peste o mie) si raniti (peste trei mii), cativa sinucigasi postrevolutie, familii mortificate, morminte fanate sau, dimpotriva, inca bine ingrijite, fotografii, discursuri politice in preajma Craciunului, rugaciuni ritualice, lacrimi si lumanari aprinse oficial sau individual, o memorie inghesuita si limitata (impestritata cu boabe de neghina), dar mai cu seama uitarea care cade peste orice fel de eveniment istoric atunci cand un popor nu are constiinta renasterii sale. Sau cand lasa aceasta constiinta sa se ofileasca si sa se stinga. Poate ca revolutia din decembrie 1989 a devenit orfana, de fapt.
