De același autor
In ritmurile actuale, grabite, ale istoriei, piesele caleidoscopului international se deplaseaza si ele alert, modificand configuratia de ansamblu, impunand permanente adaptari si reconsiderari din partea celor care urmaresc evolutia politica la scara planetara. Lunile scurse de la panorama noastra precedenta, expusa in paginile acestei publicatii (nr. 797, 14-20 iunie 2005), au adus clarificari insemnate, care confirma, nuanteaza sau expliciteaza tendintele generale anterior semnalate..jpg)
Factorul determinant al politicii internationale, factorul de initiativa, continua, fireste, sa fie, datorita fortei covarsitoare acumulate in ultimele decenii, SUA, angajate intr-un vast program de democratizare si liberalizare a planetei, formula proprie de organizare a pacii mondiale, intr-o vreme in care solutiile marilor probleme ale lumii sunt inevitabil globale. Atrasa inca de la inceputul secolului al XX-lea in mecanismele din ce in ce mai stringente de interdependenta si interactiune declansate la scara planetara de progresul economic si tehnic, puterea nord-americana, actualmente singura capabila sa dirijeze procesul globalizarii, se afla in fata unor decizii cu impact hotarator asupra cursului evenimentelor in viitorul imediat si in perspectiva mai indepartata.
Iranul polarizeaza relatiile internationale
Nodul principal al relatiilor internationale se afla astazi inca in Orientul Mijlociu, unde s-a fixat cu ani in urma, cu deosebirea ca locul de convergenta si divergenta a intereselor marilor puteri s-a deplasat din Irak in Iran, in urma hotararii conducerii statului iranian de a inzestra tara cu energie nucleara si de a dobandi capacitatea de a produce arme atomice; eventualitate care, daca este dusa la implinire, risca sa modifice decisiv, in sine si prin perspectiva proliferarii exemplului iranian, intregul sistem al relatiilor internationale. Anuntata zgomotos, chiar voit provocator, hotararea autoritatilor de la Teheran a sporit considerabil contradictiile de interese pe plan global, vadite sau latente, si lumineaza puternic atat problematica esentiala a relatiilor internationale, cat si alternativa in fata careia se afla marii participanti la cursa mondiala din zilele noastre. Hotararea Iranului, proclamata si repetata fara rezerve, pare cu atat mai grava cu cat, evident, Teheranul s-a angajat pe aceasta cale cunoscand faptul ca Irakul a devenit obiectul unei actiuni militare de vaste proportii, din cauza presupunerii - neconfirmata nici pana astazi - ca se echipeaza cu arme nucleare.
Initiativa surprinzatoare a conducerii de la Teheran si intransigenta manifestata in sustinerea ei pune serios in cumpana politica mondiala a SUA intr-unul dintre obiectivele ei principale - impiedicarea proliferarii armelor de distrugere in masa, conditie sine qua non a globalizarii, coordonate in viziune occidentala. Raspunsul pe care il va da Casa Alba acestui challenge va influenta decisiv si pe termen lung cursul relatiilor internationale. In realitate, Iranul a preluat conducerea marii batalii a fundamentalismului islamic, poate ultima, impotriva progresului democratiei in aria proprie. Actiunea iraniana se desfasoara dupa un plan ale carui linii generale se intrevad inca din acest stadiu incipient. Ea urmareste in primul rand polarizarea tuturor fortelor fundamentaliste din lumea islamica si inlaturarea de la putere a fortelor islamice moderate. Proclamatia conducerii de la Teheran impotriva regimului proamerican din Pakistan si recentul turneu asiatic al presedintelui iranian in scopul regruparii fortelor islamului in batalia suprema impotriva Occidentului, denuntat acum in ansamblul sau, sunt aspectele imediate si corelate cele mai insemnate ale pregatirii pentru inevitabila mare incercare de despresurare din clestele globalizarii.
Mai mult inca decat pe propriile forte ale unui islam divizat intre tendintele traditionaliste si cele modernizatoare - acestea din urma constiente de necesitatea absoluta a adaptarii la actualitate -, batalia fundamentalismului islamic se reazema abil pe rezistenta antiglobalizare a tuturor fortelor ostile procesului de integrare universala promovat de SUA in spirit liberal-democratic. In randul dintai al acestor forte se afla cele doua mari puteri, care, alaturi de supraputerea americana, sunt piesele principale ale caleidoscopului international in faza actuala: Rusia si China.
Desi amenintate ele insele de forta islamului si de eventualitatea dezlantuirii pe scara mare a fundamentalismului islamic, data fiind masa de aderenti ai religiei lui Allah pe care o gazduiesc in hotarele lor, atat Rusia, cat si China, ostile in egala masura globalizarii americane si doritoare sa-i impiedice progresul, considera binevenit impasul in care se afla politica SUA in Orientul de Mijloc, situatie de la care spera sa obtina un ragaz macar temporar, daca nu chiar o solutie favorabila definitiva in raport cu presiunea exercitata asupra lor de globalizarea americana.
Rusia si globalizarea
Din vremea prabusirii imperiului sovietic, in 1989, si a URSS, in 1991, conducerea Rusiei a oscilat intre tendinta modernizatoare, dictata de dorinta de a conserva statutul de mare putere, eventual de a-l redobandi pe cel de supraputere, si refuzul de a accepta conditia neaparata a modernizarii, libertatea si pluralismul. Doua evolutii internationale par sa favorizeze tendinta conservator-retrograda a actualei conduceri din Kremlin: din punct de vedere economic, saltul vertiginos al pretului petrolului si al gazului, principalul capitol al exporturilor ruse, care a atras cantitati enorme de valuta in tara; din punct de vedere politic, impasul american in Orientul de Mijloc. Dar, daca un mare aflux de resurse valutare poate contribui la rezolvarea problemelor acute ale unei economii aflate in dificultate cronica, el nu este capabil prin sine insusi sa vindece ranile adanci si neajunsurile majore permanente ale unei economii in stagnare si chiar in regres relativ, in raport cu marile forte economice ale lumii. Afluxul de resurse pecuniare, oricat de mare ar fi, se pierde in timp, daca nu e fructificat prin reinnoirea bazei economice in spiritul actualitatii. Precedenta criza mondiala a petrolului din vremea lui Leonid Brejnev, care a atras spre URSS uriase rezerve valutare, e un exemplu lamuritor. Irosite in scopul consolidarii imperiului sovietic, grav afectat de contradictii interne, si a anexelor sale politice si ideologice la scara mondiala, aceste resurse au lasat economia sovietica intr-o conditie tot atat de deplorabila precum cea anterioara socului petrolier din deceniul al optulea al secolului trecut. Refuzul modernizarii sistemului economic si-a spus hotarat cuvantul in anii urmatori, care au adus prabusirea unui imperiu sclerozat, confruntat cu rivalitatea unei supraputeri fruntase in cursa modernizarii. Intre indispensabila cooperare cu Occidentul pentru recuperarea pozitiei de supraputere si teama de evolutiile interne inevitabile in cazul modernizarii, conducerea Rusiei se mentine inca tenace pe pozitii conservatoare. Modernizare da, nu insa si conditia modernizarii, democratia si liberalismul. Traditia rusa a “reformelor” dirijate de sus, care mentin contradictia de interese dintre stat, societate si individ, isi spune in continuare, raspicat, cuvantul.
Cum insa realitatea globalizarii nu slabeste in intensitate, ci, dimpotriva, are toate sansele sa sporeasca, e de la sine inteles ca orice evolutie pe plan international, capabila sa reduca impactul presiunii fortelor globalizarii, nu poate fi decat salutata de conducerea conservatoare din Kremlin. Rezistenta fundamentalismului islamic, care retine acum prioritar atentia SUA, e, fireste, intampinata cu satisfactie de conducatorii Rusiei. E un caz de convergenta temporara de interese, chiar daca cei doi parteneri, Rusia si Iranul, cunosc limitele convergentei si antagonismul profund pe care il mascheaza. Consecventa cu acest interes imediat si hotarata sa contribuie la prelungirea impasului din Orientul de Mijloc, conducerea rusa sustine Iranul, tehnologic si diplomatic. Cu cat se prelungeste mai mult impasul, prin negocieri fara finalizare sau prin implicare militara directa a SUA, cu atat mai bine! O asemenea optiune e si un sprijin acordat tuturor fortelor ostile politicii externe americane actuale, inclusiv celor din SUA, unde popularitatea presedintelui Bush a scazut simtitor in vremea din urma.
Aceleasi considerente par sa inspire si atitudinea Chinei in problema iraniana. Desi aflata intr-o pozitie mai favorabila decat Rusia in cursa mondiala, datorita reformelor mult mai indraznete si mai timpurii intreprinse de conducerea ei, China e apasata de o grea mostenire de inapoiere istorica, a carei depasire cere inca ani indelungati de recuperare si, bineinteles, de cooperare cu Occidentul, in primul rand cu America. Doua contradictii majore incetinesc evolutia Chinei spre pozitia de supraputere la care aspira: cea dintre zonele rasaritene, in rapida evolutie spre formele de organizare capitalista a economiei, si cele din interiorul continentului, in care predomina o economie agrara inapoiata; cea dintre tendinta spre modernitate pe plan economic si organizarea monolitica a puterii, sub conducerea unui partid comunist care neaga libertatea de exprimare si chiar de informare, care pune el insusi piedica efortului sau de innoire rapida. Cum insa presiunea americana in sensul democratizarii nu ezita sa se manifeste public si cum conducerea chineza nu pare pregatita inca sa accepte democratizarea in sensul deplin al cuvantului, e firesc ca cei care conduc la Pekin, ca si cei care conduc la Moscova, sa astepte beneficii din prelungirea implicarii americane in Orientul Mijlociu, scop in care par inclinati a se opune reglementarii situatiei in cadrul Consiliului de Securitate, prin adoptarea unor eventuale sanctiuni impotriva Iranului. Convergenta intereselor celor doua mari puteri se manifesta vadit, desi nu declarat, in sens antiamerican intr-o noua formula institutionalizata de cooperare militara in zona Pacificului, la care se intrevede si participarea Iranului.
Configuratie in miscare
De curand insa, SUA si-a manifestat clar hotararea de a nu-si abate atentia de la evolutia situatiei din China si mai ales a celei din Rusia, in ciuda crizei iraniene. Recentele declaratii categorice ale reprezentantilor de frunte ai guvernului american, indeosebi cele ale vicepresedintelui Dick Cheney, facute la Vilnius, pe teritoriul fost al URSS, urmate de luarile de pozitie similare ale altor demnitari de la Washington, par sa confirme teza potrivit careia doctrina “Russia first” prevaleaza in continuare in ierarhia obiectivelor politicii externe americane, chiar daca in prim-planul actualitatii apare Iranul. Instalarea iminenta a bazelor americane in unele teritorii ale fostului spatiu imperial sovietic e manifestarea cea mai concreta a acestei optiuni. Evolutia retrograda a Rusiei in politica externa si mai ales pe plan intern constituie obiect de preocupare permanenta la Washington, unde e exact perceputa semnificatia actualei politici a conducerii de la Moscova in raport cu procesul globalizarii. Ultimul discurs al presedintelui Vladimir Putin semnaleaza, fie si numai declarativ, hotararea Kremlinului de a raspunde provocarii care i-a fost adresata atat de categoric si de a se angaja in marea cursa mondiala a inarmarii, pentru a fi in masura sa se opuna eficace democratizarii sugerate insistent de Occident.
Situatia internationala s-a modificat intre timp si in Europa Occidentala, unde Franta si Germania, dupa un “tur de vals” cu Rusia, au revenit la cooperarea transatlantica, spulberand speranta Kremlinului de a desprinde Europa de America, vechi obiectiv al politicii sovietice inca din vremea lui I.V. Stalin. Ceea ce nu inseamna ca, atat timp cat le va sta in putinta, structurile mostenite de la URSS, care domina inca societatea rusa, vor renunta la acest obiectiv traditional major.
De pasii urmatori ai politicii americane in criza iraniana si in general in Orientul de Mijloc si Apropiat va depinde viitoarea configuratie a caleidoscopului international. Aceasta va evolua in lunile si anii care vin fie in directia simplificarii si a unui nou mars spre globalizare in sensul valorilor democratiei, in concordanta cu obiectivele politicii americane, fie in directia inversa, a impotmolirii acestei tendinte si a consolidarii unui echilibru plural intre structuri politice diferite si chiar opuse, potrivit obiectivelor fortelor ostile globalizarii americane: alternativa hotaratoare pentru istoria universala, in perspectiva viitorului apropiat si indepartat.
(Subtitlurile apartin redactiei)
