O democrație ORIGINALĂ şi actorii ei

Scena principală a romanului Maestrul şi Margareta (de Mihail Bulgakov) descrie, într-un detaliu fascinant, balul organizat de Satan (Woland). Aflată în centrul atenţiei şi flancată de servitorii credincioşi care au declanşat, treptat, întreaga acţiune, Regina primeşte onorurile unui lung şir de personaje condamnate (criminali, trădători, sinucigaşi etc.).

Nu cred că aş fi putut găsi o imagine mai pertinentă a acţiunilor politice din România, în ultima vreme. Şi, mai ales, din prezent.

Lista de probleme pe care statul român și cetățenii săi trebuie să le înfrunte este lungă şi dificilă. Dar trei categorii au o importanță primordială pentru noi toți: economia, sănătatea şi justiția.

Dacă, în cazul primelor două categorii, bâlbâielile unor politicieni aflați într-o poziție de decizie au fost cât de cât temperate de specialiştii aflați în subordine, atacurile repetate, concertate, îndreptate împotriva sistemului judiciar sunt cu adevărat îngrijorătoare, nefiind percepute la adevăratul nivel.

Citeam zilele trecute articolul Scurt inventar al regreselor din justiţie. Un apel la continuarea reformelor, scris de Cătălin Predoiu (ministru al Justiţiei în perioada 2008-2012) şi publicat pe Contributors. Un articol excepţional, în care domnia sa punctează principalele elemente din acest subiect. Mai mult decât altceva, o anumită frază mi-a rămas în minte: „Cu toate aceste premise pozitive în justiţie, asistăm astăzi la un tablou pictat în lumini sumbre de o mână nevăzută, dar precisă...“.

Corupția, slăbiciunea, trădarea, lipsa de viziune și interesul personal, atât de extinse în rândul politicienilor, sunt această „mână nevăzută, dar precisă“. Complet dezinteresați și absenți, în general, politicienii (în marea majoritate) sunt surprinzător de unitari, solidari și activi atunci când este vorba de a „rezolva“ problema unei justiții independente și, în special, când trebuie să îl protejeze pe unul de-al lor. Sprijinul, direct sau indirect, oferit, cu motivații diferite, de unii magistrați este cu atât mai regretabil.

Adevărul în privinţa justiţiei este mult mai complex şi cu efecte de lungă durată. Independent de MCV şi imaginea externă, realitatea este că niciun om de afaceri sau corporaţie care se respectă nu va investi considerabil într-o ţară în care nu are siguranţa că va fi apărat, cadrul legislativ este stabil şi politicile de guvernare predictibile. Poate că în societatea în care trăim este ceva irelevant (mergând pe principiul că, „indiferent cine este la putere, ne descurcăm noi cumva“), dar pentru investitorii străini nu este. Doar un aspect din multe altele.

Într-o discuţie cu un prieten spuneam că unica persoană care s-a aflat în lina întâi a politicii din România, fără să mă dezamăgească şi pentru care am, în continuare, un respect cu totul deosebit este acelaşi Cătălin Predoiu.

Cred, cu tărie, că cea mai mare greşeală din ultima perioadă a fost pierdea sa din mediul public. Situaţia ar fi fost complet diferită dacă în loc de un interimat i s-ar fi acordat mandatul şi libertatea (reală) de a forma un guvern.

Unul dintre foarte puţinii miniştri ai ultimilor ani (dacă nu chiar singurul) respectaţi cu adevărat în afara ţării, Cătălin Predoiu a reuşit, discret şi elegant, să colaboreze cu actori din întregul spectru politic, naţional şi internaţional, pentru îmbunătăţirea cadrului legislativ în domeniul justiţiei. Noile Coduri sunt doar un exemplu, insuficient discutat şi apreciat.

Puțini își mai aduc aminte că, la momentul protestelor de la începutul anului 2012, Cătălin Predoiu, aflat la Iași pentru Reuniunea dintre Guvernele României și Republica Moldova, a coborât singur, a discutat cu cei aflați în Piață, răspunzând calm la nemulțumiri și menționând realizările ministerului pe care îl conducea. A fost singurul ministru care a considerat absolut necesar să facă acest lucru. Un exemplu de atitudine. Suficient să spunem ca nimeni nu s-a atins nici măcar de un fir de păr al domniei sale. Nu spun că a fost un ministru perfect (dacă a existat sau va exista cândva aşa ceva), dar măcar a încercat, s-a străduit şi... în mare, a reuşit.

Obsesia pentru preşedintele României, eterna dorință pentru suspendarea din funcție şi menţionarea sa ca vinovat pentru orice problemă este, în prezent, cu totul patetică şi utilizată pentru a devia atenţia – mai ales din gura unor personaje, să zicem, dubioase (pătate în totalitate de condamnări, achete extinse pentru corupţie sau de un trecut ca agenți și informatori activi, demonstrați legal şi irevocabil, ai fostei Securități).

În ciuda nenumăratelor discuţii (amuzante sau total absurde), nu cred că Victor Ponta este problema. De asemenea, nu cred că este rău intenţionat. Dar o bună parte dintre cei pe care îi are în jur sunt. Aceleaşi persoane care îl presează continuu şi, uneori, reuşesc să îl aducă în anumite direcţii care îi subminează autoritatea şi viitorul, punând simultan România într-o poziţie tristă.

Urmărind discuţiile despre reducerea numărului parlamentarilor, sunt surprins că liderii politici uită un lucru elementar, un simplu calcul logic (independent de realitatea înconjurătoare şi dorinţa majorităţii cetăţenilor, exprimată la referendum în 2009): un număr mic de parlamentari este mult mai uşor de controlat de partidul căruia îi aparţin decât o cifră imensă, hilară chiar. Nu din motive de crez ideologic (inexistent în rândul a cel puţin 90% din politicienii români), dar mai degrabă din motive şi calcule pragmatice.

Trendul politic pentru viitor nu este chiar atât de greu de prevăzut. Chiar dacă în prezent sunt uniţi, în tăcere şi obedienţă, de magia accesului la buget, această stare de fapt nu poate continua la nesfârşit. Primele rupturi au apărut. Pe măsura ce imaginea publică a guvernării se va eroda, vor începe mişcările de reorientare. Iar premierului îi va fi din ce în ce mai greu să îşi apere poziţia în partid şi planurile politice în faţa torentului parlamentar. Care, de altfel, se va plimba dintr-o barcă în alta. Şansa sa este a de menţine legătura cu UDMR, în eventualitatea unei noi majorităţi parlamentare, alături de care să poată dezvolta un alt proiect.

Totuşi, ceea ce este cu adevărat surprinzător şi, pe alocuri, de neînţeles în actualul context este poziţia grupului minorităţilor. Sau, mai bine zis, absenţa şi complezenţa totală a acestuia. Dispreţuiţi de o parte dintre colegii de guvernare, se pare că nu realizează ceea ce îi aşteaptă: marginalizarea şi ignorarea totală (cel mai fericit caz posibil pentru viitor) sau excluderea completă la prima oportunitate (modificările Constituţiei).

Semnale în acest sens au fost numeroase. De la declaraţii (unele şoptite, altele mai pe faţă) la numirea sau cooptarea în funcţii înalte a unor persoane care ridică semne de întrebare din cauza ideilor exprimate public (în legătură cu diferite minorităţi şi rolul lor – trecut sau viitor).

La sfârşitul anului trecut a apărut un amendament legislativ care ar fi decimat grupul prin introducerea imposibilităţii de a deţine funcţia de preşedinte al unei organizaţii a minorităţilor naţionale şi cea de parlamentar. Anul acesta a fost introdus unul nou, bine gândit şi ascuns, în Statutul deputaţilor şi senatorilor: „Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu funcţiile şi activităţile persoanelor care, conform statutului lor, nu pot face parte din partide politice“ (situaţia majorităţii deputaţilor de la minorităţi, dacă nu mă înşel). În ultimul moment, a apărut o modificare care i-a salvat.

Dacă majoritatea şi iniţiatorii acestor amendamente ar fi dorit cu adevărat să le impună, ar fi reuşit fără nici o problemă. Mai degrabă cred că „s-a încercat marea cu degetul“, urmărind reacţiile publice, testând unitatea. Răspunsul a fost clar şi ferm: o tăcere şi nepăsare totale – din partea parlamentarilor, a celor din mass-media şi a opiniei publice. O avertizare pentru viitor...

În apărarea lor, în această situaţie, grupul minorităţilor naţionale şi-a câştigat dreptul de a deveni, atenţie!, nu parte din istorie ci, mai degrabă, istorie. Înainte de orice altceva, îmi pare rău pentru cetăţenii pe care, cel puţin în teorie, îi reprezintă şi care vor fi lipsiţi de un minimum de protecţie legislativă în faţa unor oameni care au expus deja intenţii „diferite“ asupra minorităţilor naţionale din România.

Nu am crezut niciodată în crearea alternativă, de moment, a unor partide de buzunar, dar cu pretenţii enorme. Ca principiu, abuzarea inteligenţei, într-un mod arogant, nu este suficientă pentru a transforma o persoană în om politic. Eşecul unor astfel de alegeri în spaţiul public s-a datorat, după caz, lipsei de comunicare, absenţei hotărârii şi determinării pentru a evolua, incoerenţei unui potenţial program de guvernare, dar, mai ales, aroganţei şi superiorităţii pe care, de obicei, şi-au arogat-o în faţa celor care îi susţineau.

Mai degrabă, am senzaţia că României îi lipseşte un think-tank real şi independent, compus din profesionişti, axat pe domenii clare, de interes public şi condus de oameni cu o viziune pentru viitor. Un pol de gândire care să fie implicat şi ascultat...

Aș vrea să cred că el se va materializa în curând.