De același autor
Ca după fiecare ciclu electoral, au apărut voci din interior care cer reforma formaţiunilor politice.
PSD – după chipul lui Ion Iliescu
La PSD, nevoia de reformare s-a învârtit în jurul aceluiaşi unic personaj principal de inspiraţie comunistă: Ion Iliescu. Primul care s-a aruncat în bătălie împotriva sa a fost Petre Roman, care a decis, la Convenţia Naţională a FSN din martie 1992, să participe la confruntare cu programul său intitulat Viitorul azi. Învinge şi rămâne preşedintele FSN, ulterior apropiaţii lui Ion Iliescu repliindu-se în jurul FDSN (din 1993 rebranduit PDSR, din 2001 botezat PSD). O altă desprindere de răsunet a avut loc abia după pierderea alegerilor din 1996, când Teodor Meleşcanu a decis să formeze ApR, însă nici această sciziune nu a afectat nucleul dur al partidului. Nu trebuie ignorat faptul că o reformare a partidului a încercat şi a reuşit, într-o oarecare măsură, Adrian Năstase, în perioada în care a fost şi lider al social-democraţilor, şi premier. În primul rând, a reuşit să atragă PSDR-ul istoric al lui Sergiu Cunescu, în urma fuziunii producându-se apropierea de structurile social-democrate externe – Internaţionala Socialistă şi Partidul Socialiştilor Europeni. Apoi, în ciuda opoziţiei din partea lui Ion Iliescu, a reuşit să promoveze mulţi tineri în funcţii guvernamentale. Astăzi însă, Adrian Năstase a revenit alături de Ion Iliescu, ale cărui puncte de vedere le susţine. Venirea lui Mircea Geoană în fruntea PSD, produsă pe fondul unor generoase promisiuni de reformare a unui partid puternic ancorat în trecut de acelaşi Ion Iliescu, s-a soldat cu cel mai răsunător eşec. Reformarea nu s-a produs, în schimb puterea de decizie în partid a baronilor locali a crescut considerabil.
Ion Iliescu a reuşit să revină după debarcarea sa de către Geoană la Congresul din 2005 şi să impună decizii la vârf. În curând, Iliescu ar putea să-şi ia revanşa împotriva „prostănacului Geoană“ şi să-l alunge din fruntea PSD, care are, iată, toate şansele să redevină ce-a fost: un partid ce nu iese din vechi tipare, creat după chipul, asemănarea şi indicaţiile preţioase ale lui Ion Iliescu.
PNL – o istorie agitată
PNL, aşa cum îl cunoaştem astăzi, a avut cea mai agitată istorie. De la prima scindare din 1990, prin crearea PNL-Aripa Tânără, PL’93, PNL Câmpeanu, PNL-CD, PLD şi din nou la PNL, fiecare mişcare s-a produs cu puternice frământări interne.
Adeseori, diferiţii lideri au lăsat impresia că sunt mai mult interesaţi de reglarea unor conflicte personale decât de stabilirea unor repere politice solide. Este partidul care a avut cei mai mulţi preşedinţi. Radu Câmpeanu, Mircea Ionescu Quintus, Valeriu Stoica, Theodor Stolojan, Călin Popescu Tăriceanu şi Crin Antonescu s-au succedat în fruntea liberalilor cu o viteză ameţitoare. Specifice sunt desprinderile de partid şi / sau constituirea de proiecte politice alternative, care nu împiedică replierile ulterioare în alte fragmente politice. După ce Valeriu Stoica a încercat coagularea dreptei româneşti, Theodor Stolojan a fost văzut ca un compromis între mesajul liberal, pentru clasa de mijloc în formare, şi cel socializant, pentru majoritatea încă săracă a populaţiei. Deşi Stolojan a readus sub cupola PNL cel puţin patru partide diferite (PNL postrevoluţionar, PNL-Aripa Tânără, PAC şi ApR), personalităţi din PD şi PNŢCD, ulterior revenind şi UFD-ul lui Varujan Vosganian, la fel şi PNL Câmpeanu, omogenizarea grupurilor şi indivizilor se face extrem de greu şi astăzi. Reformarea PNL s-a manifestat mai mereu extrem de gălăgios, prin nevoia de libertate de exprimare, de acţiune, totdeauna pentru accederea şi menţinerea în structurile puterii în stat. Aceeaşi nevoie de a fi la putere determină, şi astăzi, mişcări puternice în PNL, care ar putea culmina cu debarcarea lui Crin Antonescu, acuzat de liderii filialelor că i-a lăsat în opoziţie, deşi le promisese că aduce PNL la guvernare.
PD-L – între stânga şi dreapta
PD-L este clădit pe structura creată în 1992 de Petre Roman (astăzi membru al PNL), pe un PD reclădit de Traian Băsescu în 2001, când a câştigat împotriva lui Roman, şi pe unificarea ulterioară a PD cu PLD. După experienţa guvernării alături de CDR, PD şi-a căutat, o vreme, locul pe scena politică, neştiind dacă să vireze la stânga sau la dreapta. Orientarea partidului
s-a decis la Convenţia Naţională extraordinară a PD din 18-19 mai 2001.
Petre Roman cocheta cu ideea semnării unui protocol de colaborare cu PDSR. Traian Băsescu, întărit de câştigarea funcţiei de primar general al Capitalei în 2000, în vreme ce la prezidenţiale Petre Roman nu a reuşit decât minusculul procent de 3%, a mers însă pe ideea: „vom creşte numai dacă facem o opoziţie fermă“. Băsescu a candidat la şefia partidului cu moţiunea România puternică – România Social-Democrată, a reuşit să elimine posibilitatea candidaturii la funcţiile de partid doar pe criterii de vechime, împrospătând astfel activul de lideri, ulterior bazându-se pe generaţia care avea în jur de 35-40 de ani.
În septembrie 2003, aduce PD lângă PNL, condus atunci de Stolojan, realizând Alianţa D.A. Băsescu mută pe eşicherul politic PD de la social-democraţia moştenită de partid, încă de la desprinderea lui Petre Roman de Ion Iliescu, şi îl orientează către dreapta politică şi Partidul Popular European, familie politică de centru-dreapta. Astfel că, după ce Traian Băsescu câştigă alegerile prezidenţiale din 2004, pe data de 25 mai 2005, Emil Boc devine preşedinte al PD cu o moţiune din care dispare cuvântul „social“, moţiunea lui Boc numindu-se, de aceasta dată, „România Prosperă, România Democrată“.
După momentul creării, în 2006, a Partidului Liberal Democrat, desprins din PNL-ul condus de Tăriceanu, din cauza eşuării proiectului comun PD-PNL de creare a unei forţe politice de dreapta şi de reformare a României, pasul următor, al fuziunii PLD şi PD şi formarea PD-L, în decembrie 2007, vine natural să întregească reformarea PD, partid în care, ulterior, până la începutul lui 2010, nu s-au făcut auzite voci critice, în ciuda criticilor potrivit cărora, şi în acest partid, cei care dictează sunt oligarhii pro-Boc. //
Restructurare, reformare, modernizare
Din ’90 încoace, aceste cuvinte s-au rostit cu o periodicitate electorală. S-au petrecut mereu desprinderi şi reveniri, rupturi şi refaceri de alianţe conjuncturale, scandal, controverse majore, dar şi reîmprieteniri spectaculoase. Interesele liderilor au fost în prim plan, clarificările doctrinare mereu în plan secund. Ceea ce ulterior a remarcat electoratul a fost hărmălaia de pe scena politică, o nevroză inexplicabilă, la prima vedere, ce-i cuprinde, ciclic, pe lideri. Pe fondul unor reacţii încurajatoare din partea unui electorat încă pasional, dominat de reacţii emotive, dar extrem de atent la măsurile ce-i afectează în mod direct propriul buzunar, liderii partidelor au căutat mai puţin clarificări doctrinare, cât s-au remarcat prin dorinţa de aşezare şi de reaşezare a lor în poziţii fruntaşe, indiferent de context. Lipsa conceptelor doctrinare ferme în configurarea partidelor politice şi-a găsit ecou în scindări şi fuziuni, dar şi în reveniri şi împăcări, cum a fost cea a liberalilor cu social-democraţii, care şi-au împărţit frăţeşte, în turul doi al prezidenţialelor din decembrie 2009, susţinerea lui Mircea Geoană, candidatul ambelor formaţiuni. Nici măcar introducerea votului uninominal, care ar fi trebuit să reformeze întreaga clasă politică, nu a avut succes: liderii PSD au creat o lege prin care l-au avantajat pe al treilea candidat, în multe colegii liberalii reuşind de pe poziţii codaşe să acceadă în Legislativ, unde s-au regăsit împreună cu amicii de la PSD, baronii locali ori protejaţii acestora.
Dacă PNL pare partidul cel mai anchilozat, reformarea reducându-se la o puternică şi perpetuă luptă pentru putere, la PSD şi PD-L s-a relansat recent discuţia despre reformare, modernizare, chiar reluarea ideii introducerii de moţiuni. Şansele sunt mici, desigur. Autorii moţiunilor, în mare, sunt aceiaşi. Surprind, la PD-L, vocile unui Cristian Preda şi Sever Voinescu, în condiţiile în care şi acest partid s-a transformat într-unul al baronilor locali, care nu doresc să cedeze din drepturile şi privilegiile câştigate, nu văd dincolo de momentul strict al mandatului lor şi nu se gândesc, în perspectivă, la evoluţia ulterioară a partidului.
