De același autor
Cea mai mare problemă a mişcărilor de gherilă, precum Eliberarea Palestinei a lui Arafat, dar a multor altora asemănătoare, apare atunci când câştigă într-un fel sau altul lupta, sau o bucată de teritoriu, şi se pune problema să o guverneze.
Atunci se constată că liderii mişcării, selectaţi şi antrenaţi o viaţă pentru lupta de hărţuială, subversiune, suspiciune şi comploturi, au probleme în a se adapta la civilie. Ceea ce e de înţeles: nu-i uşor să treci de la demagogie oratorică, PR şi bătălie facţionalistă la construirea de drumuri şi canalizări sau administrarea transparentă de bugete. Adică de la politică la policy.
Aşa că tentaţia firească e să continue să se ocupe de ce ştiu ele mai bine: bătălii de grup, băgat strâmbe, inventarea de duşmani, construirea şi ruperea de alianţe, etc. Toate astea sunt mijloace inevitabile în orice democraţie, pentru câştigarea şi păstrarea puterii. Numai că în România, ceea ce în alte părţi e doar mijloc în vederea unui scop concret, sub regimul USL a ajuns scop în sine. Concretul s-a pierdut pe drum, deoarece nu am reuşit să aflăm, după un an de guvernare, ce anume se vrea în materie de politici publice: atingerea ţintelor X, Y sau Z.
Sigur, sunt state cu instituţii puternice şi administraţie profesionistă, precum SUA, care funcţionează bine chiar în regim de campanie electorală perpetuă. Dar cele cu instituţii slabe, ca România, unde toţi funţionarii se opresc în loc ca să vadă cine e noul jupân, nu. De aceea campaniile nesfârşite sunt la noi o pacoste, or chiar asta s-a marcat în acest weekend, la congresul UDMR, unde toţi liderii politici importanţi s-au dus să se hârjonească electoral şi să-i curteze pe maghiari în vederea viitoarelor alianţe: debutul campaniei pentru 2014.
Tot ce era hulit cu un an în urmă şi chiar considerat de comentatorii apropiaţi USL drept semn de ticăloşie a regimului Boc (austeritate bugetară, gaze de şist, reforma în sănătate, lipsă de dialog cu sindicatele, etc) a fost preluat din inerţie ca linie oficială, în liniştea interesată a galeriei de foşti guerilleros. Investiţiile pentru infrastructură publică s-au tăiat sau s-au amânat, chiar acolo unde existau bani pentru ele. Fondurile UE s-au înţepenit, în ciuda promisiunilor repetate că vorbim noi la Comisie să le dea drumul; are aerul că puterea noastră de lobby şi convingere la Bruxelles a scăzut, nu a crescut, de unde oricum nu era mare brânză nici înainte, sub PDL. Miniştrii Şova şi Fenechiu se joacă cu cariocile pe harta ţării, desenând autostrăzi şi căi ferate, dar conectarea lor la mediile de investitori internaţionali pare zero (explicabil, nu?). Aşa că vom avea în continuare vorbe despre chinezi miraculoşi care ne fac drumuri pe degeaba şi privatizări strategice cu diverşi buticari autohtoni.
Nu sunt naiv, ştiu că importantă e puterea. Cel mai bine a exprimat asta ayatollahul Khomeini, înainte de răsturnarea şahului, când toată lumea îl întreba: bun, dar cum veţi conduce dv o economie modernă cu idei din Coran, care interzice dobânda? Cum veţi lua toate deciziile tehnice inevitabile, despre care principiile Islamului nu oferă nici o ghidare? „Economia e pentru măgari”, a răspuns Khomeini, ceea ce voia să spună, pentru proşti. Decisiv e să iei puterea; dacă o faci hotărât şi ai majoritatea opiniei de partea ta, restul sunt detalii, delegi pe careva să se ocupe de ele, apoi îl înlocuieşti când se enervează lumea, şi tot aşa. Oamenilor, de fapt, nu le pasă.
Cu alte cuvinte, opoziţia naivă de la noi n-ar trebui să mai aştepte „erodarea naturală a guvernării”. Ea nu se va produce atâta vreme cât cineva nu mişcă şi opinia publică din loc. Dimpotrivă, tot guvernul pare cel mai abil: pentru ca impresia de neputinţă să nu fie atât de evidentă, ni s-au servit două megaproiecte să ne ţină ocupaţi până la alegerile de la anul, anume Constituţia şi regionalizarea. Ambele au următoarea logică bizară: trebuie urgent să schimbăm ţara din temelii, investind energie şi timp, dar noi, iniţiatorii, nu vă putem spune de ce anume, care e problema şi ce anume ar trebui schimbat. Noi doar am pornit bolovanul la vale; acum veniţi voi, popor, să ne spuneţi ce e de făcut. Această pervertire hazlie a ideii de consultare publică seamănă, după cum remarca colegul Cristi Ghinea, cu ce făcea mama lui Creangă când lega de stâlpul hornului o şfară cu motocei, de crăpau mâţele jucându-se cu dânşii. În piesa asta, noi suntem mâţele, dacă v-aţi prins.
