De același autor
Ce să mai spui când trăieşti într-o ţară în care un tip, în calitate de deputat şi soţ, bagă oamenii în mină, cică în greva foamei – ca să aibă de unde-i scoate tot el, în calitate de premier, proaspăt bărbieriţi, în uralele mulţimii? In care un guvern trimite o lege în Parlament, de care apoi se dezice pe toate canalele, rugând cele două camere să o respingă? Pentru ca ulterior să nu prea mai vrea să o respingă de fapt, din moment ce parlamentarii din comisia specială pentru proiectul Roşia Montană sunt chemaţi la mină să vadă “cum trăiesc şi muncesc oamenii din Roşia” – fără să fie clar în cel fel această ştiinţă ajută în vreun fel la aprobarea legală a proiectului? Pe care de altfel nici n-are de ce să o facă parlamentul, fiind pur de competenţa guvernului?
Ce să mai spui când preşedintele Senatului şi partidului junior de guvernare se declară lider al opoziţiei, doar fiindcă n-a reuşit să încalece magistraţii şi Curtea Constituţională, ceea ce i s-ar fi părut absolut în firea lucrurilor şi tradiţiei locale, dacă are 70% din parlament? Şi e suficient de candid să declare asta la TV, cu subiect şi predicat, nefiind atins de vreo umbră a îndoielii privind separaţia puterilor în stat, limitele constituţionale ale exercitării actului guvernării, indiferent de scorul electoral, etc. Iar cabinetul cu totul se mişcă şi vorbeşte ca şi când ar fi tot în opoziţie, nu doar pe acest proiect, dar aşa, în general – şi mai ales când e vorba de justiţia care le găjbeşte câte un coleg de partid.
E drept, ministrul Dan Şova face notă aparte murmurând că îşi asumă proiectul Roşia Montană, deoarece, ca şi la altele, are ca partener de negociere firma de avocatură a mamei sale, detaliu ce suscită surprinzător de puţine comentarii. Dacă la instalarea guvernului ne întrebam care sunt acele “mari proiecte” ce definesc portofoliul lui Şova, acum se conturează şi răspunsul: acelea, precum Bechtel, RM, etc, cărora le-a dat vreodată consultanţă dinstinsa doamnă Diculescu-Şova.
Ce să mai spui când vezi gureşele organe de presă, care până mai an cereau guvernanţilor respect, cum fac contorsionism pe subiecte, după cum e cazul, demonstrând că sunt la fel de corupte precum politicienii pe care îi critică, dacă nu şi mai şi? De a ajuns presa lui Voiculescu (pro RM) pe invers cu Crin Antonescu (contra); presa pro-PDL (pro) pe invers cu demonstraţiile de stradă (contra) care strigă împotriva guvernului Ponta (pro? contra?). Iar comentatorii şi bloggerii de stânga (contra), care până deunăzi nu mai puteau de grija clasei muncitoare şi a dezindustrializării ţării, să-i dea uitării pe minerii (pro) cărora până ieri le ridicau osanale partinice, tratându-i cu acelaşi paternalism distant ca şi detestaţii intelectuali retograzi (contra): mucles că ştim noi ce e mai bine pentru voi pe termen lung, băi uvrierilor cumpăraţi şi cu falsă conştiinţă.
In această ciulama penibilă s-a ajuns după ce câţiva ani lumea a fost încurajată să se comporte ipocrit, instrumental, iar marii comentatori ai naţiei au demonizat asumarea onestă de responsabilităţi, ca semn de inabilitate: bune, proaste, pe vremea lui Boc ştiai ale cui sunt planurile de reformă şi cui să le faci guler dacă ceva nu mergea bine, motiv pentru care toţi au făcut mişto de el. Au glorificat în schimb şmecheria limbută, impostura cu tupeu şi populismul ca arme legitime pentru câştigarea puterii. Iar cei care le-au practicat la superlativ au fost etichetaţi impecabili, urmând să deschidă o eră nouă în politica românească.
Şi chiar au deschis-o, uite, e asta de acum: polarizată; centrată în parşivenie, trucuri de comunicare şi PR; fără nici un pic de conţinut sau raţionalitate în dezbatere. Această degradare, adevărată noapte a minţii, era anunţată de multe semne de pe atunci, ştiindu-i pe protagonişti; doar cine n-a vrut să le vadă nu le-a văzut. Era vorba că orice e mai bine decât perpetuarea reţelelor de tip Udrea-Cocoş-Blejnar – ca să constatăm azi că premierul e chiar mai pe bune cu reţeaua în chestie decât Boc, acuzat că o tolera. Ce s-a pornit ca anchetă contra lui Blejnar, oricum de sub odiosul Boc datează; sub Ponta n-am văzut vreo mişcare nouă şi are aerul că cei care nu puteau s-o vadă în ochi pe dna Udrea mai an, vestejind-o la tot pasul, şi-au diminuat strategic umorile.
Deci cu ce ne-am ales după “revoluţia binelui” şi accederea la putere a impecabililor Ponta-Şova, trăgând linie? Cu ceaţă totală privind răspunderea democratică, din moment ce toată lumea se fereşte de răspundere şi se declară meru în opoziţie (la ce?). Cu o dezbatere publică isterizată, lipsită de puncte de reper, în care fiecare încearcă să-i dea celuilalt cu cratiţa în cap şi să-l acuze (de regulă, fără probe) că e vândut nu ştiu cui pe bani grei, de-o parte şi de alta. Şi finalmente cu orice decizie paralizată, în ciuda supermajorităţii de 70% ce fusese decretată nu mai departe de acum un an drept marea şansă a României de a trece reforme impopulare şi necesare.
Măcar acest proiect politic al “revoluţiei binelui” trebuie asumat, în societatea mai largă, dincolo de clasa politică, de către toţi fanii de bună credinţă sau ţuţerii săi interesaţi, nu? Hai nu va faceţi surprinşi, că se vedea clar că aici se va ajunge. Asta v-a plăcut şi aţi încurajat, asta aveţi; bucuraţi-vă de rezultate.
* Sorin Ioniţă este analist de politici publice ExpertForum (EFOR)
Articol publicat si pe site-ul contributors.ro.
