Un accident tragic şi anual

Procentul de analfabeţi funcţionali, adică ştiutori de alfabet, dar incapabili să înţeleagă, creşte de la an la an, graţie unor jonglerii politice cu bugetul şi fondurile europene.

Mihai este un băiat din Cluj care a reuşit să treacă cu bine de bacalaureat. Acest simplu fapt nu ar fi suficient pentru a-l pomeni, mai ales într-un an în care subţirimea subiectelor şi presupusa corupţie la evaluarea lucrărilor au stârnit atâtea critici. Mihai este bolnav, însă, de sindromul Down şi, după cum spune mama lui, de-a lungul vieţii a trebuit să se lupte nu doar cu boala, ci şi cu cerberii din educaţie care nu ar fi vrut un copil handicapat lângă copiii normali din şcoala lor. Le-ar fi îngreunat lucrul în clasă şi ar fi putut atrage calificative proaste la evaluările anuale.

Un calcul greşit, dacă ne gândim că, în ciuda acestor tertipuri administrative, nivelul intelectual al populaţiei şcolare nu este acum, la atâţia ani după desfiinţarea învăţământului în şcolile ajutătoare, cu nimic mai bun ca înainte când aceşti copii bolnavi erau izolaţi uneori în condiţii de penitenciar iar boala lor era agravată de autism şi marginalizare.

La această oră o bună parte din populaţia şcolară este abia alfabetizată iar procentul de analfabeţi funcţionali, adică ştiutori de alfabet, dar incapabili să înţeleagă, creşte de la an la an, graţie unor jonglerii politice cu bugetul şi fondurile europene care au îmbolnăvit educaţia de sidromul Down. A fi bolnav în România nu doar de sindromul Down, ci de o lungă listă de alte boli presupune nu doar tăria de a purta pe umeri povara unor secrete  idiosincrazii publice, ci şi curajul de a te ridica din genunchi acolo unde te aruncă o bună parte a resentimentelor încurajate indirect chiar de instituţii.

Cazul lui Mihai, exemplar într-un sistem minat subtil de discriminare şi prejudecăţi, ne face să ne întrebăm, ca mai mereu la finalul unui an şcolar, dacă ştie cineva din establishment-ul politic la ce foloseşte educaţia. O întrebare fără răspuns pentru nişte politicieni care, cel puţin în parte, au făcut liftiguri biografice la capitolul educaţie,  umflându-şi CV-urile cu diplome şi medalii.
 
De ce şi-ar face probleme când însuşi premierul are de furcă cu propria educaţie? Victor Ponta continuă să domine topurile de popularitate deşi a avut probleme cu cartea, mai ales cu cărţile altora pe care şi le-a trecut în biografia sa academică. Plagiatul a devenit, pare-se, un fel de a fi  în politica românească unde mulţi se laudă cu bacalaureatele altora. Nu e de mirare că premierul a fost primul care a spus în cazul scandalului de corupţie de la Liceul Dimitrie Bolintineanu că ar trebui să arunce cu piatra doar cei care se ştiu fără păcate.

Premierul este destins, tocmai a mai trecut un examen doctoral la Procuratură unde s-a decis neînceperea urmării penale pentru plagiat. E de înţeles de ce-i priveşte cu înţelegere şi compasiune pe cei care vor să depăşească limitele sistemului şi ale legii. Observaţiile sale acide referitoare la comportamentul nevrotic al procurorilor, serviciilor secrete, poliţiei şi politicienilor care au orchestrat procese-spectacol în care inculpaţii sunt absolvenţii trecuţi, zice-se fraudulos, peste graniţa examenului de maturitate au fost folosite ca pretext pentru garda de pretorieni a preşedintelui Băsescu, singurul politician care nu are de ce fi complexat în privinţa educaţiei.

Cei câţiva fideli ai preşedintelui au adresat o scrisoare conducerii Consiliului Superior al Magistraturii. Plângerea, care acuză  interferenţa premierului în treburile justiţiei, ar fi comică dacă nu ar fi tragică: promptitudinea cu care a răspuns CSM-ul la această plângere, solicitând inspecţiei judiciare examinarea declaraţiilor lui Victor Ponta demonstrează cu asupră-de-măsură politizarea justiţiei, cel puţin a conducerii CSM, care nu a părut la fel de motivată când preşedintele sau diverşi clienţi politici ai acestuia au făcut aprecieri critice la adresa justiţiei. Dar nu trebuie să ne mire.

Nu demult, CSM a  cerut Inspecţiei Judicare s-o apere de criticile violente ale unor jurnalişti care ar fi depăşit limita „admisibilă” a libertăţii presei. Greu de ştiut ce înseamnă admisibil în cazul unei justiţii care, după cum spunea fostul şef al Direcţiei Anticorupţie, Daniel Morar, a început să fie şi ea marcată de „coabitare”. Daniel Morar voia probabil să spună că judecătorii învaţă şi ei arta compromisului însă nu e clar dacă această lecţie se şi aplică în viaţa politică românească.

Premierul şi preşedintele şi-au reluat trântele prin intermediari, în vreme ce Crin Antonescu nu mai este pomenit decât din politeţe. Menajul cu scântei dintre premierului şi preşedintele nu permite prezenţa personalului auxiliar. Coabitarea celor doi e tot mai înfierbântată. Unul dintre contestatarii premierului, copil de suflet al preşedintelui Băsescu şi beneficiar al protecţiei acestuia, a recidivat după ce procuratura i-a respins denunţul plagiatului doctoral. După întâlnirea lui Victor Ponta cu premierul Franţei, i-a înmânat acestuia din urmă o scrisoare în care îl pâra pe primul că ar fi plagiat un avocat francez, specialist în drepturile omului. Oamenii preşedintelui au marcat, astfel, printr-un autoplagiat, un an de la europenizarea crizei româneşti, când tot ei au externalizat criza de la Bucureşti prin denunţuri sinucigaşe similare acestuia, care i-au vexat pe mulţi politicieni europeni şi au stârnit hărţuieli ca niciodată între grupurile politice de pe băncile parlamentului de la Strasbourg. Probabil că, în viziunea preşedintelui, externalizarea crizelor interne, este un fel de a ceda din suveranitatea certurilor interne.
Valurile de critici la adresa organizării bacalaureatului au înecat într-un ocean de vorbe şi cerneală orice discuţie de bună-intenţie pe această temă, transferând o temă crucială pentru interesul public din intersecţia  principală a societăţii în arenele politicii. S-a chicotit cu superioritate pe seama gafelor (ca mai mereu, tragicomice) din tezele de română, prohodindu-se pe mai multe voci sfârşitul educaţiei româneşti, s-a comentat ridicolul la superlativ al convorbirilor telefonice prin care se negocia vânzarea bacalaureatului, studiindu-se în editoriale pompoase funcţiile morfologice şi sintactice  ale şantajului şi  corupţiei, în vreme ce, de partea cealaltă, funcţionarii guvernamentali şi profesorii încă mai trăgeau de peticul de onoare care le-a mai rămas, în speranţa că vor ieşi decent din această situaţie. Desigur, încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, a dreptului la propria imagine a învinuiţilor, publicarea unor documente altminteri secrete din dosarele de urmărie sau violarea corespondenţei nu sunt infracţiuni suficient de convingătoare să determine CSM-ul să ceară ajutorul Inspecţiei Judiciare. În politică, se foloseşte tot armamentul din dotare chiar dacă e sezon de vânătoare doar la iepuri şi fluturi şi chiar dacă bombele de presă lansate de propagandiştii partidului la ore de mare audienţă riscă dezintegrează prada.
Astfel, strecurându-ne printre accidente catastrofice, revolte naţionale garnisite cu vedete împănate cu  silicoane şi fotbalişti, am trecut şi „bacaloriatul” acesta. Se va mai vorbi despre educaţie la începutul anului şcolar şi la bacalaureatul viitor. Educaţia, un subiect bun de ornat discursurile şi extorcat fonduri europene, a ratat o nouă ocazie de a se reforma. S-a luat decizia, cel puţin la plenarele partidelor, ca universităţile să organizeze de anul viitor din nou examene de admitere. Doar că universităţile sunt autonome şi nu li se poate lua una dintre sursele de venit, locurile cu taxe. Mai mult, unele instituţii de învăţământ superior nici nu ar mai exista dacă ar organiza concursuri de admitere. Mai bine fără concurs, la o universitate privată. Această idee, de altminteri bună, nu face decât să transfere responsabilitatea la nivelul învăţământului superior, fără a drena putregaiul care otrăveşte în întregime sistemul. Educaţia rămâne, ca de obicei, o soluţie de rezervă pentru momentele în care politicienii nu mai au bani, posturi sau pradă pentru care să se încăiere. La urma-urmei, ce mai contează subiectul, dacă ţine ratingul politic ridicat? Politicienii trag la ţintă, să fie în formă când vor merge din nou la prădat.

Articol publicat si pe site-ul europalibera.org.