De același autor
Africa francofonă, și nu numai, a ajuns la o cotitură istorică. O serie de lovituri de stat cu succes a avut loc în banda saheliană, în intervalul 2020-2023, în Guineea-Conakry, în Mali, în Burkina Fasso, în Sudan, în Ciad și, recent, în Niger și în Gabon. Pe meleagurile noastre se face referire îndeosebi la intrarea în joc a Rusiei, atât prin gruparea militară Wagner, dar și oficial, prin trimiterea de consilieri și donații de armament care satisfac mulțimi debusolate din capitalele unora dintre statele în care au avut loc asemenea schimbări. Acest detaliu ne stârnește interesul și mai puțin cauzele profunde ale acestei dinamici. Interesul este provocat și de impresia de prăbușire a influenței Franței într-o regiune în care, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, era puterea dominantă, regim pe care a știut să și-l mențină și în perioada postcolonială și care e cunoscut sub numele de Françafrique. Ce anume face însă ca, în acest moment particular al istoriei, societățile africane să intre într-o dinamică antioccidentală sau, cel puțin, de distanțare politică, strategică și chiar economică față de Occident?
Intrarea în joc a Rusiei, numai un vârf al aisbergului
Deși capacitatea Rusiei prin variile sale instrumente, precum gruparea Wagner, de a produce dezordine nu trebuie subestimată, aceasta contează alături de o multitudine de factori. Primul este reprezentat de emanciparea societăților africane, ca urmare a mondializării continentului și pierderii monopolului puterii și influenței la nivel mondial de către marile forțe occidentale. Inclusiv ca model de dezvoltare, ca model politic și societal. Locul celor detronați este luat de junte militare, care sunt mai degrabă înclinate să intre în orbita Chinei și a Moscovei, decât să ajungă la un aranjament cu fosta putere colonială și chiar cu Statele Unite ale Americii. Mondializarea continentului african a deschis larg porțile competitorilor geopolitici ai puterilor occidentale – China, Rusia, Turcia, chiar India, deși prezența crescândă a acesteia nu se traduce într-o competiție frontală cu Franța și Statele Unite ale Americii.
În același timp, s-a ajuns la o epuizare a elitelor care dețineau puterea în statele în care au avut loc schimbări. Președintele Omar Bongo al Gabonului se află la putere din 2009, scaunul prezidențial fiind preluat de la tatăl său, Ali, care a condus țara fără întrerupere din 1967. Cu alte cuvinte, un gabonez în vârstă de 56 de ani a trăit numai sub dinastia Bongo, sub care țara a înregistrat și anumite rezultate. Gabonul se numără printre cele mai prospere state ale Africii Centrale. Alte state ale regiunii încep să caute să își reformeze aparatul militar, de teama unei contagiuni, state care sunt de asemenea guvernate de elite politice epuizate: președintele Camerunului, Paul Biya, în vârstă de 90 de ani, se află la putere din 1975 (mai întâi prim-ministru și apoi, din 1982, președinte); președintele Guineei Ecuatoriale, Teodoro Obiang Nguema, este în funcție „numai” din 1979, ultimele alegeri din 2016 câștigându-le cu scorul de 93,7%; omologul lor din Congo – Brazzaville, Denis Sassou Nguesso, în vârstă de 79 de ani, a condus țara din 1979 și până în 1992, după care a revenit „aux affaires” în 1997.
De unde sentimentul antifrancez?
Când ne referim la sentimentul antifrancez, nu trebuie să avem în vedere imaginile difuzate de televiziuni cu mulțimile din Niamey sau din Bamako care agită pancarte cu sloganuri antifranceze și care caută să pătrundă violent în incintele ambasadelor franceze. Așa cum spuneam, sunt mulțimi debusolate, ademenite cu bani sau alte avantaje mărunte, aceleași care recent erau adunate să îi aclame pe președinții francezi când veneau în vizită la „omologii” din spațiul postcolonial. Chestiunea trebuie privită în cadrul „timpului lung al istoriei”. Dacă britanicii s-au retras complet după pierderea imperiului, belgienii de asemenea, după ce au lăsat un dezastru în fostul Zair, Franța și-a asumat păstrarea unei comunități politice postimperiale și la cererea elitelor care militaseră pentru independență. Acestea preferau să lase chestiunile de securitate și de apărare în sarcina fostei puteri coloniale, deoarece se temeau de eventualitatea unor lovituri de stat pe fondul structurilor tribale, care nu au dispărut nici acum. Au venit apoi mediile economice în cadrul capitalismului de tip colbertist al Franței, interesul pentru limba franceză, crearea Organizației Internaționale a Francofoniei, care a devenit un adevărat „placard”, „dulap”, în care caza pe bani frumoși și patrona destine internaționale din țările spațiului post-colonial. La toate acestea se adaugă schimburile umane, interesul științific și universitar, serviciile secrete și cultivarea interesului prin toate mijloacele de comunicare, pe scurt, toate ingredientele care au creat „Françafrique”. Eroarea strategică a îndepărtării lui Gaddafi în 2011, dar mai ales a neintervenției postconflict din Libia a contaminat întreaga bandă saheliană cu elemente ale Al-Qaida și nu numai, creând o undă de instabilitate care a făcut primele victime – Republica Centrafricană, în 2013, și apoi Mali. Acest lucru a dus la supramilitarizarea politicii externe franceze în direcția Africii francofone.
Asumarea acestui rol, fragilizat și de elite africane care au deturnat fondurile pentru dezvoltare, au supraexpus Franța. Dar contestarea Franței ascunde de fapt contestarea prezenței occidentale. Este motivul pentru care, deși, astăzi, Statele Unite ale Americii încearcă să fie pragmatice și, la fel ca în Vietnam, să preia locul Franței în loc să o ajute, acest demers este sortit eșecului. Pozițiile generalului Moussa Salaou Barmou, fostul șef al forțelor speciale, numit de juntă șef al statului-major, care a fost cultivat de Statele Unite invitându-l să urmeze mai multe cursuri în școlile de specialitate americane, sunt elocvente. Acesta a avut o poziție foarte tranșantă, declarând înainte de venirea emisarei americane, dna Victoria Nuland, că este gata să își asume un regim de sancțiuni.
Consecințele schimbărilor din Africa
Prima consecință este fragilizarea statelor africane, căci nici Rusia, nici China și nici chiar puteri serioase precum Statele Unite nu își vor asuma intervenții structurale și programe de dezvoltare care să dea o direcție acestor societăți în criză. În aceste condiții, Franța, dar și Uniunea Europeană, în ansamblu, nu vor avea de ales decât să „debarce” efectiv în Africa. Motivele sunt lesne de înțeles: la orizontul 2050, populația africană se va dubla, iar proliferarea mișcărilor islamiste – Al Qaida, Boko Haram, Statul Islamic – vor afecta și securitatea europeană. Demografia galopantă, pe fondul creșterii aridității și al presiunii asupra resurselor, va necesita intervenții pentru a stabiliza cât de cât imensele mase de populație. Acest demers este o chestiune existențială pentru Europa, mai mult decât una securitară și strategică. În excelenta sa carte „Ziua în care China va câștiga [competiția cu SUA]”, ambasadorul singaporez Kishore Mahbubani scrie chiar în prima pagină că „Europa va fi departe, absentă din marea competiție strategică dintre SUA și China”, întrucât atenția și resursele îi vor fi absorbite de vecinătatea africană. Astfel, cea mai gravă problemă securitară pentru statele europene este anunțată de toate aceste schimbări de pe continentul african, care vor pune în surdină vecinătatea cu Rusia. Ne putem întreba, în aceste condiții, în ce măsură europenii vor avea capacitatea să se angajeze în Est, dacă reactivitatea Rusiei se va manifesta la fel de puternic și către finele deceniului.
Erodarea prezenței franceze în Africa înseamnă atât o erodare a statutului de mare putere al Franței, dar, în același timp, și o erodare a capacității europene de a fi jucător strategic global. Apropierea noilor elite africane de China, Rusia, Turcia, Iran, de marile state emergente și de formatele care vor să rescrie ordinea internațională înseamnă o reducere a influenței occidentale și actează apariția unei lumi multipolare. Spațiile postimperiale dispar din construcțiile de mare putere (valabil și în cazul Rusiei, în ceea ce privește spațiul ex-sovietic, dar și al SUA, în privința Americii Latine), iar statele care pretind acest statut au în față provocarea reinventării, așa cum ne arată competiția în domeniile tehnologic, spațial, strategiile indo-pacifice etc.
Pe termen scurt, chiar dacă nu va fi un efect de domino la toate cele 52-53 de state africane, aceste schimbări vor duce la o radicalizare a pozițiilor în raport cu statele occidentale, chiar în cazul regimurilor care se vor putea menține. Occidentul retrăiește un moment similar cu cel creat de criza Suezului din 1956. //
