De același autor
Motorul este, cum era de așteptat, Franța, rămasă singura putere nucleară a Uniunii, singura ce deține capacități expediționare cu rază de acțiune la nivel global, dar și singura cu voință și cu idei clare pentru a dezvolta o cultură strategică paneuropeană. Pe scurt, construcția autonomiei strategice europene este «en marche». Însă acest obiectiv francez nu trebuie redus la un capriciu al elitelor de la Paris care ar dori, chipurile, cu orice preț să distanțeze Uniunea Europeană de Statele Unite ale Americii și NATO. «Condițiile meteorologice» ale momentului istoric actual au favorizat, în egală măsură cu interesele strict franceze (industriale și strategice), relansarea obiectivului de autonomie strategică europeană.
Redimensionarea angajamentelor britanice
Am amintit de Brexit care prezintă riscul ca, cel puțin pentru moment, Marea Britanie să fie obligată din pricina costurilor mari ale acestui proces și a reducerii ratelor de creștere economică, să își redimensioneze angajamentele în securitatea întregii Uniuni Europene. Este motivul pentru care Ciprul, vechi aliat al Londrei care și are pe teritoriul său două baze militare britanice, a încheiat în mai 2019 un acord cu Franța prin care aceasta din urmă va coopera pentru modernizarea bazei navale de la Mari (districtul Larnaca). Prin crearea unei facilități navale avansate pentru Marina Națională franceză, care a început deja desfășurarea exercițiilor periodice cu marina cipriotă, Nicosia caută să compenseze o eventuală diminuare a angajamentului britanic.
Motivațiile Franței
Creșterea riscurilor pentru securitatea europeană, dar mai ales pericolul marginalizării strategice europene reprezintă alte elemente care stimulează inițiativele Franței. Retragerea SUA și a Rusiei din tratatul privind armele nucleare cu rază medie de acțiune a fost foarte prost receptată în capitala franceză, deoarece tratatul semnat la 8 decembrie 1987 de către Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov privea aproape exclusiv teatrul european. Semnalele unilaterale și mesajele bruște venite de la Washington, eforturile americane de compensare în UE a prezenței britanice printr-un angajament în țările din Est reprezintă alți factori care explică activismul francez pe această temă. Mizele industriale și tehnologice joacă și ele un rol important, industria militară fiind domeniul cu cel mai mare impact pe orizontală, mai ales în stimularea domeniilor de vârf, însă există și necesitatea salvării capacităților tehnologice militare europene, care este posibilă numai prin parteneriate paneuropene. Dependența tehnologică înseamnă marginalizare strategică în același grad cu dependența de capacități militare, poate chiar mai mult. Acordul încheiat între Franța, Germania și Spania în iunie 2019 privind construcția în comun a avionului european de luptă al viitorului (SCAF – Système de Combat Aérien du Futur) exprimă aceste preocupări.
Noua paradigmă a raporturilor de forță
Nu în ultimul rând, trebuie adăugată în această panoplie evoluția doctrinelor nucleare ale marilor puteri, îndeosebi ale Statelor Unite, Rusiei și Chinei, o consecință a competiției crescute și al noii paradigme bazată pe raporturile de forță. Atât SUA cât și Rusia au reintrodus în doctrinele lor utilizarea armelor nucleare tactice în cazul unor conflicte convenţionale. Am intrat într-o lume mult mai conflictuală, în care principii tradiționale ale ordinii internaționale precum inviolabilitatea frontierelor sunt tot mai des încălcate, iar acțiunile de forță și de intimidare în spații în litigiu (Marea Chinei de Sud) sunt tot mai frecvente. Atitudinile unor țări precum Turcia ne arată și o perioadă în care alianțele capătă mai degrabă geometrii variabile. Astfel că, pe 7 februarie, președintele francez Emmanuel Macron a mai atins o etapă în planul său vizând autonomia strategică europeană. În discursul său ținut la celebra Școală de Război, liderul de la Elysée a ținut să reafirme necesitatea menținerii unei forțe nucleare franceze credibile, însă a adresat invitația țărilor membre UE să se alăture exercițiilor militare cu forțele strategice franceze. Macron a evocat și eventualitatea de a da o dimensiune europeană capacităților nucleare franceze («un dialog strategic pe tema rolului descurajării nucleare franceze în securitatea colectivă europeană») și a exprimat dorința sa de a amorsa un proces de reflecție pentru definirea unei «culturi strategice europene comune și autonome». Aceste preocupări franceze nu au rămas fără ecou de cealaltă parte a Rhinului. Deputatul Johann Wadephul, un apropiat al cancelarei Angela Merkel, vicepreședintele grupului parlamentar CDU din Bundestag, a mers până la a propune plasarea forțelor strategice franceze sub dublul control franco-german sau chiar european.
Nuanțarea reconcilierii cu Rusia
În sfârșit, în direcția semnalelor către Uniunea Europeană, mai ales către statele din Est care văd în dialogul franco-rus premisele unei înțelegeri de tip Yalta, președintele Macron a căutat să își nuanțeze poziția în cadrul discursului ținut la Conferința de Securitate de la Munchen. Șeful statului francez a ținut să asigure că privește amenințarea rusă cu cea mai mare seriozitate, inclusiv acțiunile sale asimetrice care vizează slăbirea alianțelor occidentale. Însă, spre deosebire de secretarul de stat Mike Pompeo, care a vorbit despre victoria Occidentului asupra Rusiei și Chinei, Macron a evocat, dimpotrivă, declinul Occidentului și necesitatea de reformă pe plan strategic pentru a putea descuraja eventualele tentații. Soluția franceză este Europa apărării. Întrebarea este în ce format, la 27 sau circumscrisă „nucleului-dur”? //
Arsenalele nucleare
Toate puterile nucleare își dezvoltă și își modernizează forțele strategice.
Federația Rusă (6.600 de ogive) este implicată într-un vast program de modernizare a forțelor nucleare, îndeosebi a unor sisteme cu capacități ameliorate de penetrare a apărării potențialilor adversari. Doctrina nucleară rusă nu prevede atacurile nucleare preventive, însă este întreținută ambiguitatea cu privire la utilizarea armelor nucleare tactice în cazul conflictelor convenționale – intimidarea strategică este o manieră de a întări descurajarea. Rusia are drept obiectiv paritatea strategică cu SUA, cu scopul de a compensa dezechilibrul în materie de forțe convenționale.
Statele Unite (6.450 de ogive nucleare) se află într-o logică de recuperare a întârzierilor în materie de modernizare a forțelor nucleare, deopotrivă a componentei oceanice, a platformelor terestre și aeropurtate.
Regatul Unit al Marii Britanii (215 ogive) are drept obiectiv menținerea unui minimum strict bazat pe componentă oceanică și pe strânsă cooperare în domeniu cu SUA. Arsenalul francez (300 de ogive) cuprinde toate cele trei componente – terestră, aeriană și oceanică, având în vedere și dezvoltarea unei rachete hipersonice și a conectării cu alte platforme, de tipul dronelor. De asemenea, China (270 de ogive) are un ambițios program de modernizare pe termen lung a forțelor nucleare, confruntată fiind cu demodarea tehnologică și morală a armelor sale nucleare cât și cu un număr foarte mic de teste care să le confere credibilitate.
India (130 de ogive), Pakistanul (140 de ogive), Israelul (deși nu recunoaște oficial posesia armelor nucleare, sursele vorbesc de 80 de ogive) au o capacitate de descurajare regională. Să nu uităm de asemenea forțele nord-coreene, estimate la un arsenal de 15 ogive.
Iranul, care nu posedă încă nicio armă nucleară, a anunțat dezangajarea parțială din acordul din 2015, iar obiectivul său major rămâne accesul la arma supremă, inclusiv dezvoltarea unei capacități balistice credibile. Eșecul lansării pe orbită a satelitului Zafar arată că pentru moment capacitatea balistică iraniană rămâne limitată.
