Capul ce se pleacă paloșul nu-l taie... (#). Câteva considerații pesimiste privind viitorul apropiat al Europei occidentale

Vidul religios aspiră Islamul, o religie cuceritoare, aflată de mult pe pământul Europei. Totul se petrece fără război și fără cuceriri teritoriale, prin simple înlocuiri, de populații, de tradiții, de religii. Denatalitatea popoarelor europene este ”ajutată” de galopul demografic al musulmanilor conlocuitori, care în ritmul actual vor fi majoritari nu peste multă vreme, se vorbește de câteva decenii. La consecințe nu se gândește mai nimeni. Subiectul este tabu, atât pentru clasa politică, cât și pentru presă care practică corectitudinea politică. Imigrația masivă este și ea un factor agravant, ca și indiferența populațiilor la big bangul societal care nu va întârzia. Diabolizarea  naționalismului, disprețul față de patriotism, subțierea memoriei colective, vidul axiologic favorizat de ateism și de degradarea învățământului nu fac decât să completeze tabloul, foarte sumbru, e drept. Nu trebuie uitat nici că Islamul este o religie intim întrețesută cu politicul și cu socialul. Separația bisericii de stat este un nonsens pentru Islam, ca și democrația.

Știm cu toții ce conotații are versul lui Dimitrie Bolintineanu transformat în proverb sau preluat din înțelepciunea populară pe vremea turcilor, tătarilor, dar nu numai. Prima este supunerea fără împotrivire ca unică șansă de suptaviețuire. Vin apoi cele morale, lipsa de caracter, de curaj, de demnitate, ori logice, potrivit cărora sabia nu poate tăia decât un cap plecat etc.  

Vasalizarea Moldovei și Valahiei de către Imperiul Otoman este asemănătoare, la nivel statal, cu soarta creștinilor și evreilor din țările musulmane, numiți dhimi. Dhima este un așa zis contract, de fapt maniera musulmanilor de a găzdui și ”proteja” aceste minorități religioase. În realitate ste un apartheid religios practicat fără nicio reținere. Iată câteva din clauzele acestuia. Practicile lor religioase sunt abia tolerate, iar prozelitismul este interzis. Pe stradă și în alte locuri publice un dhimi trebuie să dea prioritate musulmanilor, să nu se îmbrace ca ei, să poarte haine de culoare întunecată, altfel spus să poarte semne distinctive. Le sunt interzise culoare verde și turbanul alb. Ei trebuie să se supună dominației localnicilor, să plătească un impozit special de minoritar tolerat, a cărui chitanță este o lovitură puternică aplicată de încasator plătitorului, pentru a-l obliga să nu uite unde trăiește, ”tradiție” în vigoare și azi în câteva țări musulmane. Nu au dreptul să călărească decât măgari, dar fără șea, iar papucii pe care îi poartă trebuie să fie mai scurți decât picioarele lor, pentru ca atunci când merg pe jos să nu uite că nu sunt în țara lor. Voi încheia acest inventar cu altă clauză potrivit căreia un musulman poate urina pe gura unui dhimi atunci când din rațiuni personale i se pare că așa merită. Etapa următoare este dispariția necredincioșilor. Pogromurile ale căror victime sunt creștinii sunt azi curente în Egipt, Pakistan, și alte țări. Ele spun totul despre ”ospitalitatea„ și ”protecția” de care se bucură aceste minorități.

Revenind la Europa de Vest, trebuie spus că dhimitudinea îi paște deja pe locuitorii nemusulmani, încă majoritari. Ea se instalează (încă) insidios, din interior. Incubația va mai dura câteva decenii. Când aceasta se va fi încheiat, noua societate se va arăta în plină lumină și doar o minune va mai putea tămădui țările bolnave. Islamizarea Europei occidentale a început de mult și este într-un mers accelerat. Diferențe există bine înțeles, dar nesemnificative.

Discriminarea pozitivă a minorităților, mai ales musulmane, aplicate de autorități centrale și locale practicând la pensée unique (gândirea unică) este tot atât de nocivă ca cea negativă. Ambele sunt contrare regulilor adevăratei democrații. Discriminarea pozitivă este produsul unui progresism care îi ignoră consecințele, fiind de fapt o ideologie. Corectitudinea politică și naivitatea fac restul. În plus de drepturile de care beneficiază toți cetățenii și rezidenții (care doar drept de vot nu au), musulmanii au revendicat și altele, doar pentru ei, devenind astfel niște privilegiați, ceea ce accentuează inegalitățile sociale, împotriva cărora puterea, clasa politică și mass-media nu contenesc să protesteze cu  

îndârjire, dar în acord cu principiul orwellian al egalității. Câteva exemple.  

În Marea Britanie, funcționează cu acordul autorităților, tribunale islamice, care parazitează Justiția națională. În anumite cartiere londoneze patrule musulmane ”veghează” pe străzi la respectarea eticii musulmane, înscrisă în legea islamică – Sharia, în arabă ”Drumul de urmat”. Programele școlare naționale sunt ajustate pe ici pe colo pentru a nu șoca elevii musulmani, minoritari. Despre ce înseamnă pentru majoritatea creștină a elevilor, aceste ”pierderi” din programul școlar, nu se vorbește prea mult, subiectul fiind tabu.

Dna Martine Aubry, fiica lui Jacques Delors, primărița socialistă a orașului Lille, departe de a fi o excepție, este chiar campioana Franței în practicarea discriminării pozitive, obstacol de netrecut pe drumul integrării imigrației. Piscine rezervate femeilor musulmane, construite și funcționând din fonduri publice, sunt închise pe durata Ramadanului. Mixitatea în școlile publice, pentru care s-a luptat atât, este suprimată în orele școlare de educație fizică și de înnot, pentru elevele musulmane. Carnea halal (obținută prin sacrifii rituale de o mare barbarie) este introdusă în cantinele publice. Iată doar câteva elemente în constantă progresie a comunitarismului musulman.

O minoritate ultra activă, trăind, să nu uităm, într-un stat laic ultra generos, are enorme pretenții religioase care contravin laicității. Ele sunt încurajate de autorități și de politicieni, chiar și de cei de dreapta. Consecința este promovarea și generalizarea unor obiceiuri importate, incompatibile cu civilizația locală. Ce să mai spunem despre foarte numeroasele familii poligame acceptate și asistate de un stat democratic și egalitar, despre încălcarea fără consecințe a legii care interzice în locurile publice voalul islamic total (burka), sau despre marile sume de bani publici acordate construcției unor moschei ? În scurtă vreme, toate aceste grave încălcări ale democrației, legalității, laicității și egalității vor contribui la schimbarea mentalităților, deja șubrezite, ale populațiilor acestor țări.

Închisorile au devenit locuri de convertire la Islam și de recrutare de jihadiști, viitori teroriști activi. Autoritățile franceze permit intrarea pe teritoriul național a unor imami saudiți, pakistanezi sau din alte țări, care, în moscheile din Franța, îndeamnă cerdincioșii la lupta împotriva creștinismului, a democrației și a civiliației occidentale, care potrivit predicatorilor  islamici sunt incompatibile cu Islamul. În Danemarca, incredibila poveste a caricaturilor lui Mahomet, atentatul de la Paris împotriva periodicului Charlie Hebdo, condamnarea la moarte a lui Salman Rushdie, crimele lui Mohamed Merah din Franța, atentatele împotriva unor soldați de la Londra și Paris și multe altele, nu sunt, și de departe, acțiunile izolate ale unor ”lupi singuratici” așa cum se străduiește presa să le prezinte. Ele sunt, toate, semnele vizibile ale unui rău profund, islamizarea scăpată de sub control. Toate aceste rateuri ale democrației sunt indicii clare ale abdicării voite a Occidentului în fața unui mare pericol pe care fie că se face că-l ignoră, fie îl ignoră cu adevărat. Evoluția sa reduce pe zi ce trece orice șansă de reversibilitate.

În cartea sa Islam, l’épreuve française, ar fi ”Islamul, încercarea franceză”, Plon aprilie 2013, 261 de pagini, Elisabeth Schemla citează un fragment dintr-o predică rostită de predicatorul Marwan Muhammad în moscheia din Orly : ”Cine are dreptul să afirme că Franța nu va fi peste treizeci sau patruzeci de ani o țară musulmană ? Cine are dreptul ? Nimeni în această țară nu are dreptul de a ne lipsi de așa ceva. Nimeni nu are dreptul de a ne lua această speranță, de a ne nega dreptul de a dori o societate globală, fidelă Islamului. Nimeni nu are dreptul în această țară să definească în locul nostru ce este identitatea franceză.” Enorrmitatea acestor declarații nu pare să fi șocat multă lume. Cu rare excepții mass media le ignoră, dar ele se înghesuie pe Internet sub forme diferite, interviuri, filme documentare, articole, reportaje, propagandă islamică și antiislamică, dezbateri, montaje de diapozitive etc.

Dl Marwan Muhammad anunță de fapt dispariția identității franceze, a Franței și în mod indirect apropiata dhimitudine a francezilor, credincioși sau atei, cu excepția probabilă a convertiților la noua religie. Tot ce le mai rămâne de făcut, poate cu excepția ultimilor, este să-l întrebe pe dl Muhammad dacă bicicletele vor putea avea o șea și ce dimensiuni vor putea avea încălțărilor pe care le vor purta, vara și iarna.

(#)Textul de mai sus, este traducerea-adaptarea articolului publicat în limba franceză de revista on-line lesobservateurs.ch din Geneva pe data de 9 iulie 2013 sub titlul Baissez vos têtes et vous vivrez, peut-être... (ar fi Plecați-vă capetele și veți trăi, poate...)