De același autor
Am citit de mai multe ori articolul d-lui Dragoş Paul Aligică, intitulat Despre Oslo, incorect politic, cu markerul galben în mână, fără ca măcar o dată să găsesc ceva care să poată fi asimilat, rasismului, xenofobiei, islamofobiei, antisemitismului, fascismului, apologiei terorismului, codrenismului (în comentarii de cititor), nici ideologiei, oricare ar fi ea, (liberalismul nu este o ideologie) ori altei atitudini care să trimită la extrema dreaptă ori la fascism. Nici de locuri comune nu poate fi vorba. Am făcut acelaşi lucru şi cu răspunsul d-lui Andrei Cornea. Articolul combătut de domnia sa este, în primul rând, realist, măsurat şi lucid, părând a fi scris de un intelectual care ştie ce spune. DPA evită încă din titlu corectitudinea politică, acest deja vechi totalitarism mental care a reuşit să contamineze până şi un intelectual de talia d-lui Andrei Cornea, care, de altfel, ţin s-o spun, are de mult toată admiraţia mea. Pentru erudiţie, talent, rigoare şi onestitate intelectuală.
Dsa intră în materie cu un citat din articolul lui DPA: ”Incidentul de la Oslo este un nou semnal de alarmă, un nou simptom al profundei crize în care se afundă sistemul de guvernare occidental şi civilizaţia occidentală“ şi apoi continuă : ”Sunt naiv dacă întreb: se poate califica drept simptomatic un accident singular, operă a unui unic dezaxat odios, dar dezavuat de toată lumea, fără complici aparent, lipsit de susţinerea unei organizaţii sau grupări, fără implicarea unor forţe externe? Pentru ce anume violenţa extremă a lui Breivik trage un „semnal de alarmă“? Pentru paşnica şi civilizata Norvegie? Pentru destul de paşnica Europă de Vest, unde nu au fost atentate teroriste majore de mulţi ani încoace?”
Mai întâi, d-l Cornea ar fi trebuit să se întrebe dacă afirmaţiile citate au măcar vreo urmă de adevăr şi nu să le categorisească de la început drept locuri comune. Domnia sa consideră a priori că autorul nu are dreptate, că în ciuda crizei economice, a crizei valorilor morale, a delincvenţei galopante, a ravagiilor multiculturalismului, aşa cum a fost acceptat şi practicat de Europa şi ceva mai puţin de Statele Unite, ca o fatalitate şi nu ca o opţiune îndelung gândită, sistemul de guvernare occidental şi civilizaţia occidentală sunt pe drumul cel bun, fără a li se putea reproşa prea multe. Despre valoarea de semnal a grozăviilor de la Oslo ceva mai încolo.
Apoi, Breiwik nu este un unic dezaxat, măcar după aprofundatele examene psihiatrice la care a fost supus. Potrivit acestora şi spre disperarea avocatului său, teroristul este perfect normal. Este unic doar în măsura în care unici sunt şi Bin Laden, alţi lideri terorişti sau teroristul de rând, bărbat sau femeie, care intră cu avionul prin fereastra unui apartament de la etajul 85, sau explodează singur într-un restaurant, israelian de preferinţă. Terorismul n-are frontiere şi nu cunoaşte unicitatea. Breiwik este însă un fanatic, ceea ce este totuşi altceva. Apoi atentatul de la Oslo nu este un ”accident singular”. Singular este poate prin faptul că el şi-a omoarât propriii cetăţeni şi coreligionari şi nu musulmani sau islamici, unic obiect al urii sale, dar rămâne un act de terorism, o atrocitate cum sunt toate, cu care lumea însă a început să se obişnuiască. Atunci singular doar pentru Norvegia? Poate, dar numai pentru moment, până va fi perceput drept ceea ce este, adică un act terorist ca toate celelalte. Aş dori să mă-nşel, dar riscăm ca atrocitatea de la Oslo să facă emuli, în specificitatea ei, nu numai în ţara fiordurilor.
La întrebare pe care şi-o pune, am neplăcerea să-i răspund: da, d-le Cornea sunteţi naiv. Mai tot ceea ce reproşaţi lui DPA dovedeşte naivitate şi/ori lipsă de informare, sau şi una şi alta, în ordine inversă, poate. Trăiesc în Elveţia, la Geneva, de peste 33 de ani, cu un ochi pe Elveţia şi cu celălalt pe Franţa. Frecventez presa din Hexagon, şi numai, de când sunt la Geneva.
Câteva exemple despre ”destul de paşnica Europă de Vest”. Trăiesc cu groază degradarea continuă şi accelerată a condiţiilor de viaţă, nu despre cele materiale vorbesc, agravarea insecurităţii, violenţa generalizată, pentru un da ori pentru un nu se ridică pumnul sau cuţitul, începând nu odată la şcoală, înmulţirea exponenţială a banditismului, agresiunilor, jafurilor, spargerilor de apartamente sau vile de către ganguri din Lyon, de ”refugiaţi” şi imigranţi Kosovari, Ceceni sau ce-o mai fi. Şi mai este.
Elveţia nu mai controlează frontierele cu vecinii, ele sunt nepăzite, un efect Schengen nedorit, dar previzibil. (Nu degeaba Danemarca şi Austria au închis unilateral frontierele). Lipsa de politeţe şi maniere civilizate în relaţiile interumane a atins culmi nebănuite acum câţiva ani. Nu zugrăvesc iadul pe primul perete pe care-l am în faţă, tot ce am enumerat mai sus schiţează o imagine apropiată de ceea ce am trăit şi trăiesc de peste 33 de ani. Sigur că în Occident trăim bine fără să umblăm cu pistolul la brâu, sigur că trăim (încă) in ţări libere, îmbelşugate şi democratice, sigur că n-aş dori să trăiesc în altă parte a lumii, dar sunt lucid şi am ochi de văzut. Şi ceea ce văd este înspăimântător prin acceleraţie şi prin extindere. Nu trece săptămână fără să aflu despre câteva crime de tot felul, mai oribile şi mai sordide una decât cealaltă. Ucigaşi, gangsteri, psihopaţi recidivişti, pedofili irecuperabili eliberaţi înainte de termen, de multe ori din ideologie, din ura faţă de sistem. Lozinca capitalismul este criminogen transformă călăul în victimă şi societatea în călău. Pedeapsa cu închisoarea pe viaţă, pentru orice delict sau crimă, oricât de înspăimântătoare, a ajuns un fel de deriziune, nu durează mai mult de 20 de ani, cu liberări înainte de termen pentru bună purtare. Urmarea? Noi şi noi victime nevinovate.
Violuri colective în trenuri suburbane sau în metrou, împuşcături în autobuze şi tramvaie, trafic de droguri la vedere, pe stradă sau în faţa şcolilor, nu odată sub ochii unei poliţii depăşite şi debusolate, primind ordinul, politic, de a închide ochii, agresiuni în plină stradă sau în curţi de şcoală sunt monedă curentă. Mai toate sunt opera unor găşti de africani şi magrebini, scăpate de sub control. De multe ori născuţi pe teritoriu francez, ei sunt neşcolarizaţi, asociali, delincvenţi, copii ai unor familii dezorganizate, practic irecuperabili din punct de vedere social. Populaţia carcerală este dominată de străini.
Cauzele sunt multiple şi legate între ele: abandonarea valorilor morale, laxismul autorităţilor, repercutat şi în justiţie, imigraţia neîngrădită, necondiţionată şi neîncadrată, multiculturalismul practicat forţat şi nu ca o opţiune, în dimensiunea sa cantitativă mai ales şi last but not least, degradarea moravurilor şi degringolada calităţii învăţământului public, în care am lucrat 24 de ani. Constatarea este valabilă nu numai pentru Franţa.
Poate că d-l Cornea nu ştie că, mai nou, nu numai la Paris, Marsilia, Londra, Birmingham, dar nu numai, ci şi la Geneva, paşnica, civilizata şi dulcea Genevă unde în anumite zile anumite străzi au devenit moschei în aer liber, în ciuda legilor foarte clare care interzic astfel de practici. Cu toate astea obstrucţionarea circulaţiei continuă nestingherit. La ce mai folosesc zecile de moschei şi locuri de cult existente în toată Elveţia? Tot la Geneva, criminalitatea şi insecuritatea au explodat, chiar statisticile oficiale o recunosc. Dar cui îi mai pasă că legea este încălcată? Şi dacă autorităţile nu intervin din frică şi corectitudine politică, să ne mai mirăm, că din ce în ce mai puţini o respectă? În Elveţia este încă linişte şi o oarecare ordine, din inerţie fireşte. În Franţa, Anglia, Țările Nordice, inclusiv Norvegia, situaţia este şi mai îngrijorătoare. Numărul de imigranţi, aparţinând unor culturi care nu au nimic de a face cu cea a ţării ţintă, au ajuns să rupă echilibrul dintre comunităţi, punând în pericol siguranţa naţională. A auzit d-l Cornea de ceea ce în limba franceză se numeşte ”zone de non-droit ? Sunt locurile, străzi şi cartiere, în care poliţia, salvările, poşta nu mai au acces, iar acolo unde se aventurează, riscurile sunt enorme şi cu consecinţe, pentru şoferii transporturilor în comun şi pasageri. Aceasta din urmă, e drept, este o specialitate mai degrabă franceză.
Revin la afirmaţiile autorului. Domnia sa se întreabă: cum este actul lui Breiwik un ”semnal de alarmă” pentru ”destul de paşnica Europă de Vest unde nu au fost atentate teroriste majore de mulţi ani încoace?”. Despre cât de paşnică este o ţară vest-europeană ca Franţa s-a văzut din rândurile precedente. Despre Marea Britanie ca ţară paşnică a aflat toată lumea nu de mult. De cât de paşnice sunt oraşele franceze cu mari concentrări de imigranţi, d-l Cornea pare să nu fi aflat încă, nici de indescriptibilele scene de război civil de la Paris, Mulhouse, Strasbourg etc. care sunt recurente.
Tot la Mulhouse au fost înregistrate pe 10 septembrie alte violenţe care s-au lăsat, ca de fiecare dată, şi cu poliţişti răniţi, în care era implicat şi un gang de tineri ceceni. Alt loc comun, al cărui autor sunt fiindcă îl amintesc, este că în fiecare noapte, în Franţa ard, incendiate, o sută de maşini în medie. Mai nimic, pare să creadă d-l Cornea.
Cât despre atentatele teroriste absente de mulţi ani încoace, îi amintesc acestuia pe cele de la Paris din 1995, de la Londra din 2004 şi Madrid din 2005, ca şi de desele declanşări, toate justificate, ale programului antiterorist ”Vigipirate” din Franţa, sau de acţiuni similare din Anglia şi Statele Unite, ţări în care anual sunt dejucate atentate teroriste. Un nou 11 septembrie este oricând posibil, chiar şi în Europa de Vest. O spun nu eu, ci înalţi responsabili potrivit unor informaţii culese de serviciile secrete.
Citez iar: ”Mulţi jurnalişti, câţiva politicieni de dreapta (printre care şi Iulian Urban la noi) şi foarte mulţi anonimi pe forumuri cred, ca şi d-l Aligică, ca şi Pascal Bruckner într-un recent interviu, că orice, inclusiv atentatul de la Oslo, poate şi trebuie să fie explicat în termeni raţionali: prin economie, prin imigraţie, prin diferite comploturi, prin rolul serviciilor secrete, istorie. Obsesiv, ei caută explicaţii pentru ceea ce, uneori, pur şi simplu nu are aşa ceva. Accidentul, în sensul propriu al cuvântului, este exact ceea ce încalcă orice regulă, fie şi statistică. (Să fie locul comun departe de această afirmaţie?) De aceea, Aristotel spunea că nu există „ştiinţă a accidentului“. Aşadar, d-l Cornea declară peremptoriu că un atentat este un accident, imputabil unui unic dezaxat, ca apoi să ne explice că Aristotel neagă raţionalitatea neprevăzutului. Mai bine ne explica de ce crede domnia sa că un atentat terorist este un accident inexplicabil.
Şi fiindcă veni vorba de Aristotel, să ne amintim că tot el spunea că ştiinţele naturii n-au alt scop decât acela de a căuta legile naturii, dar şi că aceleaşi cauze produc mereu aceleaşi efecte. Nici Einstein nu credea că Universul este la cheremul hazardului, ”Dumnezeu nu aruncă zarurile”, spunea el, citat de d-l Cornea. Comportamentul uman nu este supus indeterminismului cuantic, după cât se ştie. Să fi ieşit la pensie vechiul şi bunul determinism?
Poate că un atom fisionează mai repede decât altu,l fără a avea o explicaţie în afara hazardului, dar nu cred că faptele lui Breiwik sunt inexplicabile. Refuzul explicaţiei mi se pare un punct de vedere pasiv şi neştiinţific, dacă nu chiar iraţional. D-l Cornea dă totuşi o explicaţie care de fapt nu este una, afirmând că actul lui Breiwik a fost rezultatul unei pulsiuni ucigaşe, altfel spus, omul era dezaxat, adică nebun, ceea ce, am văzut, nu era. Citez ia : ”E mult mai plauzibil că, în astfel de cazuri de excepţie, convingerile politice au fost un pretext: omul voia oricum să-şi ucidă semenii, iar pretextul politic îi servea doar ca platformă de popularitate şi justificare morală”. Rămâne întrebarea cum se explică ”fisiunea” atomului Breiwik? O întrebare subsidiară: este exclusă fisionarea altui atom Breiwik? Putem fi liniştiţi, atomul Breiwik fiind unic, altul nu va mai exploda.
Fapta acestuia se înscrie în contextul terorist. Dacă cazul Brewik este unul de excepţie, la fel şi 11 septembrie. A fost excepţional, o vreme, prin spectaculozitate şi număr de victime, apoi s-a banalizat, intrând în lungul şir al ororilor teroriste, unele foarte ”creative”, e drept, dar repetiţia aduce banalitate.
A fost uciderea la 11 septembrie a 2.950 de oameni nevinovaţi un eveniment şi el unic şi inexplicabil? N-a fost resimţită acum zece ani, prin ”originalitatea” ei apocaliptică, aidoma faptei lui Breiwik de astă vară? La fel şi cu toate celelalte acte de terorism cunoscute, indiferent că ele au fost înfăptuite în autarhie sau cu ajutor extern, cu sau fără complici, de o formaţie sau de un solist, mai spectaculoase sau ceva mai puţin. Dar ceea ce contează este rezultatul, nu? Breiwik s-a inspirat din tehnicile teroriste islamice mai noi, a preferat să lucreze în solist. Oare ”unicul” Bin Laden, şi el probabil dezaxat după canoanele d-lui Cornea, a făcut-o doar ca să ucidă ceva lume, ca să-şi facă o ”platformă de popularitate”, sau fiindcă era un musulman fanatic, pentru care un bun Occidental era un Occidental mort? Oare fanatismul său religios a fost doar un pretext, ca şi cel antiislamic al lui Breiwik? Toate atentatele sunt motivate şi la vremea lor păreau excepţii. Enormitatea şi originalitatea le alimentează notorietatea.
Vorbind despre prizonieratul d-lui Aligică în ţarcul ”argumentului reacţiei naturale”, d-l Cornea scrie: ”Da – se spune – Breivik a comis o atrocitate, dar, undeva, avea totuşi dreptate. Sunt prea mulţi musulmani în Europa, multiculturalismul a mers prea departe, identitatea naţiunilor este în primejdie” etc. ”În retorica d-lui Aligică: „Cât şi în câte feluri poţi ataca identitatea naţională a unor popoare, fără să ai o contrareacţie? Cât şi în câte feluri poţi susţine politici de emigrare ce subminează profund ţesătura socială a ţării gazdă, fără să ai reacţii de respingere violente?“.
De când reacţiile violente de respingere au fost eradicate din lista comportamentelor umane? Să fi constatat d-l Cornea că natura umană s-a schimbat radical? De când politicile de imigrare în exces, în pofida unui şomaj record, nesupuse unui referendum, deci impuse, jenante pentru mulţi, trebuie să fie ipso facto acceptate de toţi fără să crâcnească?
Cum ar putea un francez mediu, cârcotaş notoriu, să fie de acord cu o flagrantă nedreptate socială pe care o reprezintă multele mii de familii poligame într-o Franţă republicană? Nişte ”capi” de familie care, fără să muncească, duc o viaţă de rentier din alocaţiile pentru zecile de copii pe care îi au de la nevestele care se înnoiesc prin ”întregirea familiei”, toate din bani publici. Bărbatul îşi aduce prospături din satul natal şi se pune pe făcut alţi copii şi, fireşte, pe încasat alte alocaţii familiale, mai mult decât grase, pe banii cârcotaşului amintit, fireşte. Sumele cresc odată cu creşterea numărului de copii. Pe latineşte ar fi miscere utile dulci.
Cum poate crede d-l Cornea că francezul de rând, fi el şi din părinţi imigranţi, aplaudă cu entuziasm, sau rămân indiferenţi în faţa acestei malformaţii sociale? Cum poate fi el de acord cu pretenţiile musulmanilor de a se amenaja orare speciale pentru fete la piscină, mixitatea fiind interzisă de Coran, de a avea pentru femeile musulmane doar medici femei. Nu odată doctori bărbaţi au fost agresaţi de soţi geloşi. Viitorul în multe meserii aparţine, aşa cum se vede azi, eunucilor medici şi paznici de piscină.
Deocamdată. Alte astfel meserii nu vor întârzia să-şi facă apariţia. Nu există eunuci? Nu-i nimic, o vom rezolva şi pe asta. Dacă nu vom putea importa destui, îi vom produce pe loc. Voi îndrăzni să amintesc că toţi aceşti nou veniţi n-au fost invitaţi de ţara gazdă în care refuză să se integreze, dar nu şi să profite de naivitatea şi generozitatea ei.
Iată faţa întunecată a multiculturalismului, dacă nu în tot Occidentul, în multe ţări din Europa de Vest.
De vină nu sunt numai cei care au pretenţii incompatibile cu civilizaţia locului sau încalcă legile. Ca şi în cazul ţiganilor noştri, prima vină revine autorităţilor naţionale. Fac o paranteză, înrudită cu acest subiect. Ce-au făcut autorităţile române pentru romi? Prea puţin, ca să nu spun nimic. Problema ţiganilor este în primul rând una românească, de export. Nu spun că toţi ţiganii români sunt asociali şi delincvenţi, nici acelaşi lucru despre totalitatea celor din categoriile din Franţa despre care a fost vorba. Nici vorbă de aşa ceva, spun doar că guvernele nu şi-au făcut datoria, nici în Occident, şi încă mai puţin în România, ţară europeană. Imigrarea ilegală nu este o fatalitate. Nici poligamia, nici tolerarea comunitarismului, nici explicarea legilor locului celor care ne calcă pragul, cerând dreptul de a rămâne. Există legi, graniţe, grănicieri, poliţie. Ce nu mai există este voinţa politică, învinsă de ”complexul colonialist”, de corectitudinea politică şi de electoralism, un amestec deleter. Acestea să fie locurile comune ale lui DPA?
Voi încheia cu alt citat: ”E chiar atât de greu de înţeles că, dacă emigranţii din Londra, Oslo sau Paris propovăduiesc şi practică Jihadul, antisemitismul şi antioccidentalismul, asta va stârni o reacţie pe măsură?“, se avântă d-l Aligică. Totul arată însă că cei mai mulţi musulmani care trăiesc în aceste locuri nu propovăduiesc şi practică Jihadul, ci sunt cetăţeni normali şi relativ bine integraţi şi că fundamentalismul şi extremismul ating numai o foarte mică (deşi potenţial periculoasă) minoritate”. N-or fi practicând Jihadul, dar în Anglia, de pildă, există vreo 80 de tribunale islamice care, nesocotind justiţia britanică, aplică sharia (legea islamică). Sub presiune, autorităţile le tolerează, spre nemulţumirea generală, dar mai ales sfidând legile unei ţări conservatoare, dacă nu foarte ataşată tradiţiilor. Prin ocultarea sau neglijarea acestui tip de realităţi, d-l Cornea frizează angelismul. Mioriţa behăie prin preajmă. Majoritatea de musulmani de care vorbeşte domnia sa n-a reacţionat la atentatele teroriste revendicate de islamişti. Fireşte, există musulmani integraţi, insensibili la sirenele integrismului, dar, şi de departe, nu sunt majoritari. Nimeni însă n-a văzut vreo demonstraţie publică şi de proporţii împotriva terorismului arab, ori vreuna de solidaritate cu victimele, inclusiv cele de la 11 septembrie, şi nu numai de Franţa este vorba. S-au văzut totuşi, în Europa, câteva aprobând calvarul american, e drept mai decente decât dezgustătoarele explozii de bucurie ale unor mulţimi dezlănţuite din ţările arabe, chiar şi din cele moderate. Identitatea musulmană face că autoritatea civilă se confundă cu cea religioasă. Nu există apostazie în tradiţia musulmană.
Erorile de guvernare amintite, inclusiv criza economică, sunt rodul unor politici naţionale greşite uneori dezastruoase, datorate unei clase politice incompetente şi în multe direcţii autiste.
Din păcate, aceste ”semnale de alarmă” sunt inaudibile pentru surzi şi nu există mai surd decât cel care nu vrea să audă. Adevărata întrebare este: sunt afirmaţiile lui DPA adevărate? Năravul struţului n-a adus niciodată doar avantaje.
Iată şi un ultim citat: ”Îl cred pe d-l Aligică când spune că este un „adept al liberalismului, toleranţei şi diversităţii“ (şi Brătianu era!). Dar, adaugă el, „problema e cu realitatea“. Adică, traduc eu, când cineva e din tribul tău, eşti tolerant; când nu e, îl consideri o plagă!”. Că ne place sau nu, materia primă a politicii este tocmai realitatea, ceva mai puţin preceptele biblice, ceea ce d-l Cornea nu pare să admită. Dar domnia sa nu conduce tribul. Mai grav este că o ignoră şi cei care îl conduc.
Mai trebuie înţeles că d-l Aligică şi alţii ejusdem farinae fac parte din alt trib?
Cam atât despre şcoală.
.jpeg)
