Dinspre Marele Cod, spre Marele Timp

Elegant publicată de Humanitas, cartea lui Andrei Pleșu Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste (2012, 314 p.) este nu doar evenimentul sezonului în provincia noastră culturală, ci și o solid-europeană contribuție la vasta tradiție hermeneutică a ”vorbirii în pilde”. Autorul însuși mărturisește, în preambulul volumului, dar și în finala sa ”critică a rațiunii exegetice”, temeritatea cerută și la o adică teroarea resimțită în confruntarea cu enorma bibliografie a domeniului, din care nu se sfiește să evacueze accesoriul, pretextul savant, abuzul de erudiție ori manipularea doctrinară. Recitind parabolele asumate de Iisus Hristos cu diverse ocazii consemnate în Evangheliile canonice (și pe alocuri, în apocrife) Andrei Pleșu caută nu atât actualizările forțate (de dragul unei mereu persiflate ”ortopraxii”) cât întrebările juste, susceptibile să aducă răspunsuri operative în ordinea perenă a bunei situări duhovnicești. De factură protestant-renascentistă e abordarea laică, necomplexată de magisteriul eclezial, a textului sacru. Ortodoxă rămâne, în schimb, lectura patristică preponderent răsăriteană (Origen, Hrisostom, Maxim Mărturisitorul, diverși scriitori filocalici) și frecventarea unui vocabular înrudit.  

Autorul face o selecție menită să ilustreze o analitică a receptivității. Nu e interesat de realia și nici de alegorismul anumitor Părinți de școală alexandrină (care nu descifrează parabolele, ci le recodifică în plan omiletic sau apologetic, coborând ”pilda” spre condiția subalternă a fabulei). El preferă să tâlcuiască, pentru a obține, prin ascultare, semnificația paradoxală a unui mesaj care se deschide spre libertatea fiecăruia, cu singura condiție ca destinatarul să nu pre-judece, să conclucreze și să rămână atent la ”inevidența luminoasă” a Cuvântului divin.

Sub haina sa calofilă, dincolo de plasticitatea formală și de accentele pe alocuri manieriste, volumul adoptă o diviziune semnificativă: o primă parte studiază parabolele hristice mai ”ușoare”, punându-le în raport exemplar cu feluritele ”carențe” ale receptivității, trecute parcă printr-o grilă nicasiană. O parte secundă (”Parabola ca subminare a ideologicului”) e dedicată unor cazuri mai obscure, mai ”scandaloase”, care împing kerygma spre contrazicerea radicală a oricărei așteptări de bun simț, fie ea instituțională, ceremonială sau logică. În această ordine, capitolul despre ”misterul ușilor închis-deschise” mi s-a părut (și ramâne) antologic sub aspectul discriminărilor de maximă finețe. Andrei Pleșu ne spune mereu că, deși datate și localizate istoric, în contextul socio-cultural al tradițiiilor semitice din Estul Mediteranei, parabolele lui Iisus desfid orice apartenență de gen. Ele transcend simultan șabloanele parenetice ale vremii și intenția plat moralizatoare. Îl exprimă pe Hristos ca Fiu, în economia tainică a unei treceri salvatoare, a cărei miză nu încetează să ne interpeleze. Departe de a fi un auxiliu predicatorial sau un banal instrument de polemică religioasă cu fariseii, saducheii etc, aceste întruchipări deopotrivă mistice și populare pun, în realitatea sine qua non a unei corecte receptări, bazele relației vii dintre Mântuitorul Hristos și oricare dintre urmașii Săi ”deplini”.

În fiecare decriptare punctuală, ca și în planul general al operei sale de arheologie existențială, Andrei Pleșu citește pericopele ”în premieră”, gândind spațial și simbolic, fără balastul canoanelor sau al argumentelor de autoritate. Compară contextele biblice, stabilind paralelisme elocvente, urmează textul grecesc, din care extrage importante definiții și nuanțări semantice, își permite fandări sumare spre alte religii (iudaism, islam, hinduism) și intră nemijlocit în aria interogației, fără soluții de-a gata sau enunțuri definitive. Interesantă, mereu, este tocmai postura de ascultător, dincolo de ambiția, desigur calpă, de a epuiza obiectul analizat. Parabolele ascund ceea ce dezvăluie, pentru că nu sunt declarații de principiu teologic și nici adevăruri generice. La urma urmei, ele oferă salutare ”invitații”, felurit paginate, la Banchetul eshatologic din Împărăția lui Dumnezeu. Fiecare narațiune apare într-o circumstanță (stabilită de Învățător și de amplasarea specifică pentru care optează evangheliștii sinoptici), însă raza ei de acțiune acoperă cazuri individuale și comportă lecturi deschise: nicio parabolă hristică nu stă la originea vreunei învățături dogmatice, sancționate de Biserică în Sinoadele Ecumenice. Ca și Rugăciunea Domnească sau Fericirile, parabolele inspiră nu atât un Credo indiscutabil, cât un traseu, nesfîrșit modulabil, spre taina relației personale cu Dumnezeu. Limbajul lor seminal (în pilda Semănătorului) sau arhetipal (Furul nocturn, Muntele, Nunta, Turnul și Casa, Cina sau relația Tată-Fiu etc) e menit să treacă nu doar proba generațiilor, ci și pe aceea a omului luminat de Revelație.

De vreme ce explorează filonul gândirii simbolice nealterate de ”isme” metodologice (post)moderne, Andrei Pleșu lucrează cu un aparat conceptual indepasabil. Repere ultime de geografie imaginară, precum dubletele: ”înăuntru/în afară”, ”sus/jos”, ”aici/dincolo”, ”evidență/inevidență”, „timp mic/timp mare” produc bogate recolte de fermecătoare și ziditoare subtilitate interpretativă. Cititorul se simte conectat la linia lui Gilbert Durand, Guénon, Bachelard, Rudolf Otto, Simone Weil, Ricoeur, Heidegger sau André Scrima  – adică la o lectură axată pe rostirea esențială, implicit oraculară și întemeietoare de sens. Hristos fiind Cuvântul, descifrarea parabolelor este necesarmente logocentrică – dar deloc platonizantă - într-o totalizatoare armonie a contrariilor. Căci Domnul însuși Se prezintă (adică rămîne prezent) în atmosfera atemporală a pildelor: ambiguu și fulgerător, provocator și constant, transparent și impenetrabil, simplu și labirintic, dăruit și ferm, apropiat și inaccesibil, disponibil și fugitiv, divin și uman...  El este adevăratul Subiect al parabolelor și pe El îl cercetează, de fapt, Andrei Pleșu în această carte discret mărturisitoare de îndoieli depășite și  certitudini mereu chestionate.

         Nu lipsesc racursiurile contemporane, cîte o bonomă șarjă anti-clericală (împotriva ”rutinizării carismatice”, după expresia lui Weber) sau cutare pagină caustică, la adresa ”prostiei culpabile” și a excesului de judecată critică practicat de ”atotștiutorii” neangajați în nici un proiect efectiv. Dar acestea sunt colaterale, incidentale, mici ornamente scăpate în fuga tastaturii, dinspre ”celălalt” Andrei Pleșu, ca om al cetății pământești... Tonul global, jocul discursiv e însă atașat altor scopuri, mai grave și totodată mai elevate: acela de a repune Sf. Scriptură (”Marele Cod”) în miezul oricărei reflexivități autentice. Acela de a demonstra că Trecutul rămâne piatra angulară a oricărui Viitor capabil să ne păstreze umanitatea genuină. Sau acela de a regăsi, teleologic, finalitățile procesului istoric în care suntem când prizonieri, când suverani decăzuți și răscumpărați, asemenea fiului risipitor. ”Adevărul ca poveste” nu poate fi decât povestea Adevărului întrupat, pe care Andrei Pleșu o rescrie, pentru sine și pentru cei ce vor străbate, acum sau cândva, această cuviincios originală ”ispitire” a parabolelor lui Iisus. Citiți negreșit !