De același autor
Thomas Gomart este director al Centrului Rusia/Noi state independentede la Institutul Francez de Relatii Internationale (IFRI). la Scoala Speciala Militara de la Saint-Cyr. Autor, intre altele, al volumului Dubla destindere, relatiile franco-sovietice din 1958 pana in 1964, Publications de la Sorbonne, 2003 (Premiul "Jean-Baptiste Duroselle"al Institutului Frantei).
In ziua de azi, relatiile dintre Uniunea Europeana, Rusia si Statele Unite se bazeaza pe urmatoarea ecuatie: impetuoasa actiune americana in Europa si la granitele Rusiei + inasprire a politicii Kremlinului in interior si in exterior = marginalizarea UE. Aceasta ecuatie nu a fost in stare sa anticipeze revenirea logicilor de putere la care asistam de la inceputul secol. Spre paguba ei, sub GeorgeW. Bush, America a ales o cale foarte indepartata de acea soft powerdraga europenilor. In ce priveste Rusia, ea nu numai ca nu a devenit acel partener amabil si intelegator asupra caruia se iluziona Bruxellesul in momentul tranzitiei postsovietice, dar ambitiile ei renascute odata cu recapatarea puterii ii dau convingerea ca este din nou unul dintre "marii" care nu are de dat socoteala nimanui. Asa stand lucrurile, UE, care tot nu reuseste sa vorbeasca pe o singura voce, risca sa se trezeasca marginalizata pentru multa vreme in spatiul euroatlantic.
Riscurile de marginalizare energetica
Cadru general
Cifrele vorbesc de la sine. La nivel mondial, UEreprezinta 2,9% din productia de petrol si 7,1% din productia de gaze, in timp ce consumul ei se situeaza la nivel de 18,6% pentru petrol si de 17% pentru gaze. Ceea ce inseamna ca importa cea mai mare parte a hidrocarburilor de care are nevoie. Nu exista nicio indoiala ca in cursul anilor ce vin aceste importuri vor creste, accentuand dependenta energetica a Uniunii fata de principalii ei furnizori, printre care Rusia ocupa unul dintre primele locuri. Situatia Rusiei este complet diferita: ea produce 12,3% din petrolul si 21,3% din gazele planetei, in timp ce partea ei din consumul mondial nu reprezinta decat 3,3% si, respectiv, 15,1%.
In teorie, Statele Unite (care sunt, si ele, importatoare nete de hidrocarburi), Rusia si UEsunt "parteneri energetici". In cursul primului mandat al lui Vladimir Putin (2000-2004), au fost semnate mai multe acorduri menite sa le intareasca increderea reciproca. In octombrie 2000, Bruxellesul si Moscova au initiat un "dialog energetic" care avea ca scop sa garanteze aprovizionarile rusesti catre Europa si investitiile europene catre Rusia. De asemenea, in 2002, Moscova si Washingtonul au incheiat un "parteneriat energetic" avand ca scop sa faciliteze patrunderea ruseasca pe piata nord-americana si investitiile americane in Rusia. In fapt, exporturile rusesti de gaze catre UEreprezinta 84,4% din totalul exporturilor rusesti de gaze si 26,3% din consumul european. Exporturile de petrol provenind din spatiul postsovietic si destinate UEreprezinta 83,3% din exporturile de petrol din aceasta zona si 38,7% din consumul european. In ce priveste exporturile de petrol din spatiul postsovietic destinate Statelor Unite, ele nu reprezinta decat 1,79% din consumul american. In sfarsit, numai de pe piata europeana de energie Rusia isi asigura 75% din veniturile din export. Aceste din urma cifre amintesc cat de stransa este interdependenta energetica ruso-europeana, dar si importanta relativ scazuta a relatiei energetice americano-ruse, care dispune deci de un puternic potential de dezvoltare.
Algebra securitatii energetice
In cursul celui de-al doilea mandat al lui Vladimir Putin (2004-2008), relatiile energetice s-au politizat. Incepand cu criza ucraineana (ianuarie 2006), Statele Unite, Rusia si UEse straduiesc sa dedramatizeze schimburile lor energetice. Unele tari consumatoare, ca Polonia, ar vrea ca energia sa tina de competenta NATO, in timp ce tari producatoare, ca Iranul, flutura amenintarea infiintarii unei OPEPa gazelor. Argumente de natura strategica, in care se amesteca interese comerciale, fac imposibila de cele mai multe ori o ierarhizare clara a lor. Rezultatul este ca relatiile energetice, care la inceputul erei Putin erau prezentate ca un "factor de cooperare", au devenit incetul cu incetul un factor de tensiune. Prin refuzul lor de a-si concepe securitatea energetica in termeni geopolitici, europenii sunt de-a dreptul defazati in raport cu partenerii lor. Caci Moscova si Washingtonul nu ezita sa-si declare intentiile de protejare a intereselor, de regularizare a pietelor si de cucerire a unor noi zone de productie. Aceasta timiditate a UEeste cu atat mai paradoxala, cu cat Europa dispune de atuuri deloc neglijabile. Sigur, ea nu dispune de rezerve proprii importante, dar trei dintre primele patru companii energetice mondiale sunt europene (British Petroleum, Shellsi Total). Obsedata de liberalizarea pietelor si macinata de neintelegeri interne, UEnu reuseste sa elaboreze o pozitie politica unitara care sa-i permita sa fie perceputa ca un actor energetic credibil. Aceasta lipsa de credibilitate este exprimata concis de un responsabil al diplomatiei energetice americane: "Am renuntat sa ma mai duc la Bruxelles: e o pierdere de timp. Castig mai mult daca vorbesc direct cu companiile europene implicate, deoarece ele inteleg despre ce e vorba".
Algebra energetica a UEaduce a ecuatie complexa cu mai multe necunoscute. Pentru UE, luata in toalitatea ei, "securitatea energetica"ar insemna accesul la resurse suficiente la preturi rezonabile si ar pesupune o interdependenta asumata cu Moscova, abordare care nu corespunde decat partial cu cea a Rusiei. Prin "securitatea energetica"Rusia intelege un acces cat se poate de liber la piete solvabile, combinat cu garantarea unor investitii pe termen lung din partea tarilor consumatoare. Cat priveste Statele Unite, "securitatea energetica"implica, inprimul rand, buna functionare a pietelor energetice mondiale al caror garant se considera a fi. In plus, ele ar dori sa transforme energia in "bun public global". Iata de ce Statele Unite se straduiesc sa promoveze o multi pipeline diplomacycare ar diversifica rutele de export, ocolind tarile ale caror regimuri sunt considerate putin conciliante, ca Rusia ori Iranul. Initial conceputa pentru piata petroliera, aceasta notiune s-a extins si la pietele de gaze (nord-americana, europeana si asiatica).
Gazprom si liberalizarea pietei de gaze
Incepand din 1978, liberalizarea pietei nord-americane de gaze s-a realizat printr-o segmentare a lantului de productie: cumparare, transport, stocare, distributie si vanzare catre consumatorul final. UEar dori sa se inspire din acest demers: segmentarea ar fi pentru ea un model ce ar permite o mai buna fluidizare, o mai buna transparenta si, de asemenea, o integrare a celor trei piete regionale (America de Nord, Europa, Asia). Cat priveste Rusia, rezervele si infrastructurile ei ii permit sa joace un rol decisiv in interconexiunea pietelor regionale... sau, dimpotriva, in izolarea lor. Rusia este destinata sa devina pentru gaz ceea ce este Arabia Saudita pentru petrol.
In teorie, liberalizarea nu prea se potriveste cu monopolul. Statele Unite si UEincearca sa sparga monopolul Gazprom(asupra productiei, a tranzitului si a exportului de gaz rusesc), dar, cu sau fara voia , cresterea cererii va duce automat la ina rolului central al Rusiei. Moscova a prins perfect ocazia de a-si consolida pozitiile pe care i le ofera liberalizarea pietei europene a gazului. Din pozitia lui de monopolist in amonte, Gazpromridica in slavi libera concurenta in aval care ii permite sa intre direct in contact cu consumatorul european (intr-o prima faza, doar cu consumatorul industrial). Pentru a determina Moscova sa-si schimbe comportamentul, europenii se agata cu disperare de Carta Energiei, neintelegand ca Rusia nu se simte obligata sa respecte niciun model.
Dezbaterea asupra caracterului inevitabil al partenariatului strategic cu Rusia s-a deplasat treptat pe terenul fiabilitatii aprovizionarilor oferite de Gazprom. Deplasarea s-a produs in urma semnalelor extrem de contradictorii trimise de partea , care pare, astazi, sa actioneze intr-ologica a termenului scurt. Felul in care functioneaza Gazprom, nivelul actual al investitiilor lui, strategia lui industriala si starea rezervelor ridica semne de intrebare in legatura cu capacitatea lui de a-si onora cantitatile de export pe termen mediu, fara a recurge masiv la gazul din Asia Centrala. Ingrijorarea este cu atat mai justificata, cu cat Gazpromva trebui sa continue sa satisfaca cererea interna ruseasca - in neincetata crestere.
UEse vede pusa in fata unei probleme pe care, partial, si-a creat-o singura. Desigur, liberalizarea pietei sale de gaze ar fi trebuit sa incurajeze concurenta intre furnizori, numai ca, avand in vedere cresterea cererii, ceea ce s-a incurajat in fapt a fost concurenta intre companiile europene in lupta pentru cumpararea gazului rusesc. Aceasta concurenta lasa foarte mult impresia unui "fiecare pentru sine", care nu face decat sa accentueze criza de credibilitate in care se zbate deja UE. Statele Unite, care nu-si mai ascund ingrijorarea fata de dependenta tot mai mare de Rusia a Uniunii, recomanda think tank-europene sa pregateasca scenarii de intrerupere voluntara si prelungita a aprovizionarilor rusesti.
Lobbying transcaspian
Neintelegerile din interiorul UEisi gasesc expresia in vesnicele dezbateri privind traseul gazoductelor. Aceste dezbateri se refera la conectarea pietei europene cu regiunea Marii Caspice, prezentata ca o sursa de aprovizionare alternativa fata de Rusia1.
In acest moment, cercurile apropiate de Casa Alba denunta "invazia energetica"dusa de Rusia in Europa si incetineala reactiei europene. Prin intarzierea concretizarii unor proiecte ca cel al gazoductului transcaspian Nabucco, UEi-ar deschide Gazpromusa spre cai de aprovizionare menite sa mentina Marea Caspica in stare de enclava - intre altele si printre primele, proiectul South Stream, un gazoduct care va lega Rusia de Europa via Neagra. Iata de ce se spune tot mai des ca un front comun in fata Moscovei ar fi un bun mijloc de a restabili parteneriatul transatlantic: UEsi Statele Unite ar putea adopta un "comportament de bloc" in relatiile lor cu Rusia, toate diferentele notabile care exista insituatiile lor energetice respective. Acest gen de argumentare, frecvent in cercurile oficiale si in cele ale expertilor, este totusi adus "cu picioarele pe pamant" de companiile energetice - europene, dar si americane - pentru care ocolirea sistematica a Rusiei este un nonsens in ce priveste aprovizionarea si functionarea pietelor.
Este clar ca, deocamdata, ca urmare a deselor ei sovaieli, UEtrebuie sa se limiteze la un rol relativ pasiv in dosarul energetic. Si nu este singurul domeniu in care Uniunea se vede marginalizata in fata cuplului ruso-american...
Realitati ale marginalizarii strategice
Cadru general
Un al doilea nod gordian al relatiilor dintre UE, Rusia si Statele Unite: dosarul strategic - care, incepand cu afacerea Iukos(2003), a devenit indisociabil de tematica "imperialismului energetic". In Europa, aceasta combinatie dintre aspectele strategice si cele energetice a fost relansata si alimentata de noii membri ai UE, ca Polonia sau Tarile Baltice, pentru care Rusia a insemnat intotdeauna o amenintare militara.
Si la Washington, dosarele energetic si strategic interactioneaza din plin. Pentru Statele Unite, impotmolite in Irak, obsedate de Iran si ingrijorate de Afganistan, Rusia nu mai este o prioritate strategica, ci un partener ambivalent. Nu e mai putin adevarat ca, in ultima vreme, politica americana pare sa ridice tonul in fata Moscovei. Schitata la inceputul lui 2006, aceasta schimbare de ton a culminat cu discursul lui George W. Bush in 2007 la Praga. Presedintele american punea un semn de egalitate intre comportamentul international al Rusiei si cel al Chinei. Asemenea discursurilor precedente, si acesta evoca ingrijorarea Casei Albe fata de evolutia interna a Rusiei si stabileste o legatura directa intre strangerea surubului din interior si politica externa a Kremlinului.
In Rusia, obsesia incercuirii ramane un reflex adanc ancorat in mentalitatea elitelor, mai cu seama militare. De cand Vladimir Putin a luat puterea, tara a cunoscut doua rupturi strategice. Prima, la 11 septembrie, care a apropiat-o de Occident in numele luptei comune impotriva "terorismului international". Dupa care, "revolutiile colorate", care au dus in mai multe tari din "strainatatea apropiata"a Rusiei la caderea unor regimuri aliate Kremlinului si la inlocuirea lor cu garnituri conducatoare considerate proamericane, au dat lovitura de gratie episodicei apropieri dintre Moscova si Washington. Respectivele "revolutii" au convins echipa Putin ca trebuie sa contracareze o influenta occidentala agresiva ajunsa la portile Kremlinului. Regasirea puterii de altadata o incurajeaza sa-si redefineasca relatiile cu Statele Unite, cu NATO cu UE, in asa fel incat sa-si compenseze tot ce lasase sa ii fie smuls in materie strategica si economica in anii de tranzitie. Astazi, Kremlinul asimileaza aceste pierderi cu un "jaf" pe care americanii si europenii l-au faptuit sub pretextul ajutorarii.
Algebra strategica
Elitele rusesti apara principiul unei great poweresentiale pentru echilibrul regional, indispensabil stabilitatii euroatlantice si determinant la scara globala. Aceasta tendinta este insa corectata de o opinie publica nerabdatoare sa intrevada o deschidere spre strainatate. Sondajele de opinie indica refuzul rusilor fata de orice soi de dominatie imperiala exercitata prin constrangere militara. Toate aceste sondaje plaseaza India in fruntea tarilor celor mai amicale fata de Rusia, urmata la scurta distanta de Finlanda, Germania, Franta. Ca si China, Statele Unite sunt vazute mai degraba ca o tara ostila.
Interesul initial al Moscovei pentru politica europeana de securitate si de aparare (PESA) s-a inversat dupa dubla extindere din 2004, care a confirmat statutul NATOde principal actor de securitate pe continentul european. Inasprirea pozitiei rusesti se explica prin trei factori strans legati intre ei: actiunea americanilor la frontierele Rusiei, vazuta ca un sir de provocari; slabirea globala a Statelor Unite in urma impotmolirii din Irak; importanta strategica tot mai palida a UE. Moscova si-a exprimat cum nu se poate mai clar obiectivul actual: sa-i oblige pe occidentali sa-i recunoasca reintoarcerea printre cei "mari" prin admiterea principiului unei "zone de influenta rusesti".
O examinare rapida a potentialului militar al Rusiei, al Statelor Unite si al UEindica un dezechilibru serios, ceea ce, evident, e departe de a dedramatiza relatiile dintre ele. In 2006, cheltuielile pe soldat se ridicau in medie in Rusia la 3.800 de dolari. Desi modesta (fata de 190.000 de dolari in Statele Unite, 94.000 de dolari in Germania, 127.000 de dolari in Turcia), suma a fost marita cu 350% din 2000. Cresterea cheltuielilor de aparare de la sosirea la putere a lui Vladimir Putin ar corespunde global cu o crestere de 500%. Cu toate acestea, Rusia este departe de standardele occidentale. PIB-ul ei pe cap de locuitor reprezinta 16% din PIB-ul Statelor Unite, situandu-se la nivelul unor tari de calibrul Mexicului. In 2005, cheltuielile militare rusesti erau estimate la 58 miliarde de dolari, in timp ce la americani suma atingea 495 miliarde de dolari, iar cea, cumulata, a tarilor din UEera de 240 miliarde de dolari.
Rusia continua sa fie a doua putere nucleara mondiala, cu un arsenal care comporta o componenta terestra (500 de rachete balistice), o componenta submarina (12 submarine) si o componenta aeriana (80 de bombardiere). Calitatea acestui arsenal, ca si modernizarea lui fac obiectul unor interpretari contradictorii. Situatie analoga si in domeniul spatial. Desi americanii dispun de o superioritate zdrobitoare, Washingtonul este ingrijorat de reimprospatarea programului Rusiei, care i-ar putea permite sa elaboreze capacitati credibile antisatelit. In ce ii priveste pe rusi, problema sectorului spatial nu se mai pune in termeni de supravietuire, ci chiar de dezvoltare, legata de reorganizarea sectorului industriilor de armament. Din aceasta perspectiva, contrastul cu ce se intampla in Europa este si mai frapant: dezvoltarea sectorului spatial este blocata aici de certurile de preeminenta dintre statele membre, pe de o parte, si dintre actorii institutionali, pe de alta.
In materie operationala, o comparatie intre instrumentele militare este lipsita de orice sens. Sa nu neglijam insa reorganizarea fortelor armate ruse, care, pentru a relua o formula bine cunoscuta, nu sunt niciodata asa de puternice cum pretind si niciodata asa de slabe pe cat dau impresia. Inmultirea exercitiilor de anvergura a reamintit ca exista reale capacitati de perspectiva. In schimb, dezvoltarea capacitara a europenilor este modesta, fata de ambitiile trambitate. UEare mari dificultati in a convinge Washingtonul si Moscova ca este credibila strategic. Ca dovada: in iunie 2007, unul dintre purtatorii de cuvant ai Kremlinului a ajuns sa declare fara sa clipeasca: "Suntem gata sa ne asumam raspunderile in materie de securitate europeana"... si sa adauge "impreuna cu americanii".
Sistemele antirachete: unde este UE?
In momentul de fata, pe masa negocierilor triunghiulare intre Rusia, Statele Unite si UEse afla patru dosare strategice: dosarul nuclear iranian; independenta Kosovo; sistemul antiracheta pe care americanii au intentia sa-l instaleze in Polonia si in Republica Ceha, sub pretextul oficial de a preveni amenintarea balistica iraniana; extinderea NATO.
In ce priveste sistemul antiracheta, marginalizarea UEnu lasa loc la niciun echivoc. Europenii au perceptii foarte divergente fata de amenintarea iraniana si de progresele programelor sale nucleare si balistice. Pe de alta parte, desfasurarea sistemelor antiracheta in Polonia si in Republica Ceha are pentru tarile din Europa de Est valoare de reasigurare fata de Moscova, chiar daca este evident ca nu sunt suficiente pentru a ruina credibilitatea puterii rusesti de disuasiune. Polonia le-a cerut chiar americanilor sa amplaseze pe teritoriul ei, in afara de cele zece interceptoare necesare sistemului antiracheta, rachete aer-sol Patriot. chiar daca Varsovia a fost refuzata de Washington, astfel de cereri alimenteaza suspiciunea Kremlinului... si impresia generala ca influenta pe care UEo exercita asupra membrilor ei este mai degraba limitata.
Deocamdata, dezbaterea asupra sistemului antiracheta s-a limitat la duetul ruso-american. Moscova si Washingtonul au schimbat deseori propuneri si contrapropuneri, fara sa-i consulte macar pe europeni. Acest dosar nu a putut fi abordat intr-un cadru multilateral - cel al NATO- decat datorita insistentelor Angelei Merkel, in aprilie 2007. Germania, Canada sau Norvegia si-au exprimat rezerve din perspectiva consecintelor pe care aceasta desfasurare ar avea-o asupra relatiilor NATORusia. Pentru Washington insa, astfel de opinii nu au darul sa repuna in cauza justificarea proiectului, cu atat mai mult cu cat alte tari - ca Bulgaria, Grecia, Romania si Turcia - doresc ca acest sistem sa acopere Sud-Estul Europei.
Nici asupra acestui dosar UEnu este inmasura sa elaboreze o pozitie comuna. Javier Solana i-a invitat pe europeni sa "discute"..., desi a recunoscut ca UEn-ar avea nicio influenta asupra procesului final de decizie. Pe scurt, acest episod pune clar in evidenta deficitul strategic al UE, ca si erodarea relatiei transatlantice. Delegand implicit toate puterile NATOin probleme de o asemenea importanta, UEcontinua sa-si piarda credibilitatea in ochii Moscovei.
Catre o marginalizare ideologica?
Termeni ideologici
Multa vreme, UEs-a prezentat ca o putere de un tip nou: o perpetua soft power, capabila sa le induca partenerilor regulile, valorile si legile ei. Este o abordare care se regaseste in instrumente precum PEV (Politica Europeana de Vecinatate), care nu elimina o ambiguitate fundamentala: doreste UEdoar sa-si stabilizeze periferia sau sa-i pregateasca aderarea? In orice caz, tarile respective sunt angajate intr-un dialog bilateral cu Bruxellesul prin intermediul unor Planuri de Actiunespecifice.
Rusia a refuzat dintotdeauna sa fie un obiect al PEVsi pretinde sa aiba cu UEo relatie "de la egal la egal". Pentru actualii ei conducatori, UEnu mai are valoare de model. Sub Putin, Kremlinul a pus la punct o doctrina care se bazeaza pe doua principii: "specificitatea ruseasca"si "democratia suverana". Primul principiu inseamna ca organizarea puterii si ritmul de dezvoltare a tarii preiau o mostenire a trecutului. Inseamna ca Rusia poseda o cultura politica proprie, care ar trebui integrata oricarui proces de reforma. Al doilea principiu justifica restrangerea libertatilor publice si spune in clar ca Rusia refuza orice forma de influenta exterioara pe teritoriul ei. Mai mult inca, istoria tarii, cu componenta ei imperiala, dar si sovietica, este o referinta pentru orice actiune a Putin foarte atent sa se arate la inala ceea ce pentru el este o mostenire glorioasa si prestigioasa. Actiunile presedintelui rus se ghideaza dupa o logica de restauratie care depaseste persoana sa si se regaseste in numeroase aspecte ale culturii politice ruse, mai cu seama in cultura ei strategica. Spre deosebire de Statele Unite, pentru elitele politico-militare din Rusia trecutul este cel mai bun cadru de intelegere a prezentului si de pregatire a viitorului.
George W. Bush a ajuns la putere la cateva luni dupa ce Vladimir Putin si-a facut intrarea la Kremlin. In timpul celor doua mandate ale sale, politica externa americana a cunoscut mai multe faze distincte. Chiar daca politica neoconservatorilor nu mai dispune de mijloace pe masura ambitiilor ei, Washingtonul nu este dispus sa renunte sa schimbe lumea. Prin concepul de transformational diplomacy, apare oficial in ianuarie 2006, Departamentul de Stat incearca sa impace o lectura mai realista a relatiilor internationale cu doctrina Bush din primul mandat. Acestei noi lecturi urmeaza sa i se asorteze, de acum incolo, mijloace de actiune mai putin rudimentare pe plan ideologic: nation buildingface obiectul unei metodologii mai elaborate; alegerile sunt vazute ca o conditie necesara, dar nu neaparat suficienta democratizarii; iar aceasta din urma nu mai este considerata ca solutia tuturor problemelor de securitate. Si totusi, obiectivul pe termen lung nu s-a schimbat: transformarea regimurilor autoritare in democratii stabile, ceea ce face necesarmente din Rusia si din Statele Unite adversari in spatiul postsovietic. Iata cum rezuma un diplomat american aceasta abordare diferita: "Moscova continua sa gestioneze trecutul; iar noi avem vointa politica de a fauri un viitor".
"Promovarea democratiei" si "terorismul international"
Tema "promovarii democratiei", atat de draga administratiei Bush, nu a impiedicat niciodata Washingtonul sa colaboreze cu regimuri autoritare din Caucaz si din Asia Centrala. Inca din 2003, expertii au sesizat cu ingrijorare contradictia dintre principiile "promovarii democratiei"si mijloacele utilizate in GWOT(Global War on Terror). lor au provocat, la vremea aceea, o reactie vehementa din partea autoritatilor care inca mai erau convinse de virtutile impunerii democratiei cu forta. Au urmat revolutiile "colorate" din Georgia (la sfarsitul lui 2003), din Ucraina (sfarsitul lui 2004) si din Kargazstan (martie 2005), care, asa cum aratam mai sus, au provocat o crestere a tensiunilor intre Moscova si Washington.
In privinta "promovarii democratiei", ca si in chestiunea luptei impotriva "terorismului international", UEocupa o pozitie mai putin proeminenta decat Statele Unite si Rusia. Sovaitoare, ea a lasat imca urmareste "revolutiile colorate" incontratimp, chiar daca - trebuie subliniat - a reusit sa joace un rol de mediator in "revolutia portocalie" din Ucraina. Dar, spre deosebire de rusi si de americani, europenii (cu obisnuitele diferente in functie de tari) s-au tinut intotdeauna departe de GWOT, considerand ca un razboi fara limitari in timp si in spatiu risca sa nu faca distinctia intre obiectivele militare si cele politice. Iata o atitudine care ar trebui pusa in valoare: simtul masurii si retinerea de care UEa dat dovada global in materie de lupta impotriva terorismului, ca si tendinta ei de a sublinia intotdeauna preeminenta mijloacelor judiciare asupra celor militare ar merita o mult mai buna exploatare diplomatica. Exista mai multe voci in interiorul UE, mai ales in Franta, care preconizeaza constituirea unei doctrine de "incurajare a democratiei", care ar permite europenilor sa ocupe terenul valorilor luandu-si distante si mai clare fata de Statele Unite.
In loc de concluzie...
Prin influenta ei energetica, politica si strategica, Rusia domina in buna masura proiectul european. Rusia a iesit acum din logica de asistenta in care se lasase inmulta vreme de UE, o logica valorizanta pentru Europa, dar nepotrivita pentru o tara care afiseaza astazi a treia rezerva de schimburi si ambitii internationale. Este o relatie care nu mai poate fi vazuta sub prisma ingusta a APC(Acordul de Parteneriat si Cooperare), a "dialogului energetic"sau al "celor patru spatii"2, adica numai din perspectiva mecanismelor institutionale si a summit-urilor semestriale.
Trebuie reconectata de urgenta politica ruseasca a UEla mizele regionale (impactul asupra vecinatatii comune), transatlantice (impactul asupra securitatii europene, care continua sa depinda de gradul si natura angajarii americane) si globale (impactul asupra Asiei Centrale si schimburile cu China, India sau Iranul). Bineinteles, nu se pune problema ca UEsa aleaga intre Statele Unite si Rusia, tot ce trebuie sa faca este sa manevreze in asa fel incat aceste tari sa nu aleaga in locul ei. Fara sa cada intr-o viziune simplista de "condominium" sau de "intoarcere la Razboiul Rece", UEtrebuie sa se adapteze consecintelor logicilor de putere. Desi continua sa fie necesar, softul ei obisnuit de rule of lawnu mai este suficient, in contextul actual, pentru elaborarea unei strategii coerente. Cu siguranta, UEtrebuie sa-si faca auzita o voce specifica in fata americanilor si a rusilor. Desi mai e nevoie ca si unii, si altii sa recunoasca in ea un actor credibil.
1. BP Statistical review of World Energy, 2007. Zona compusa din Azerbaidjan, Kazahstan, Turkmenistan si Uzbekistan reprezinta 5% din rezervele mondiale de gaz, 5,16% din productia mondiala si 3,22% din consumul mondial. Evident, aceste cifre trebuie corelate cu cifrele potentialului rusesc citate mai sus.
2. In mai 2003, Rusia si UEau adoptat o declaratie comuna care urmarea intarirea cooperarii lor. Era vorba despre implementarea, pe termen lung si conform dispozitiilor Acordului de Parteneriat si de Cooperare (APC), a patru spatii comune: un spatiu economic, un spatiu de justitie si afaceri interne, un spatiu de securitate externa si un spatiu de cercetare si educatie. Aceste foi de parcurs nu sunt documente juridice constrangatoare, ci mai degraba documente de uz intern destinate aparatelor administrative de la Moscova si Bruxelles.
Adaptare dupa L’Europe marginalisée, Politique internationale, nr. 118, iarna 2007-2008, de Luminita Braileanu
