De același autor
E bine să dai vina pe vecini când ai o migrenă. Nu e medicină pură, dar ajută. Uniunea Europeană a înțeles că e cazul să țină medicul acasă, pentru că a găsit singură cauza eșecului la referendumul din Marea Britanie: Marea Britanie. În orele ce au urmat votului, lumea a dat de o problemă nouă: o curbură care face din adevăr, legalitate și democrație noțiuni discutabile, negociabile și, în cele din urmă, reprobabile.
Drama britanică s-a jucat după un scenariu vechi: guvernul a întrebat, alegătorii au răspuns, iar răspunsul a devenit răspunderea guvernului. Primul ministru Cameron a respectat strict legea. Și legea locului, și legea onoarei. Într-un discurs amar și demn, Cameron a anunțat că voința alegătorilor e lege și că, din octombrie, Regatul Unit va avea alt prim-ministru. Însă, imediat după discursul lui Cameron, idei și opinii iritate au început să schițeze frenetic vremuri noi, fluide și neprielnice democrației.
Mai întâi, a apărut frustrarea mediilor de informare care au dat grosul campaniei mascate pro-UE. După luni de bombardament cu emisiuni pe tema „în UE paradisul, în afara UE apocalipsa“, mediile de informare și asociații lor academici și politici, plus politologi reputați ca Brad Pitt, Matt Damon și David Beckham s-au trezit infirmați de votul popular. Concluzia: votul popular nu e popular. E rudimentar. BBC și asociații au descoperit că votul a fost pus în urne de: bătrâni depășiți, lumpenul orașelor industriale și naționaliști pro-fasciști. Doar Londra s-a dovedit europeană, emancipată, cosmopolită, tolerantă, diversă, caffe culture, cool etc. După socoteala mediilor de informare, referendumul a fost decis de 17,5 milioane de retarzi. Sigur, o parte sunt victime înspăimântate ale propagandei anti-UE. Interesant! Campania taberei pro-UE a avut o singură temă: frica în genere și în detaliu. Recapitulând, campania pro-UE a anunțat alegătorii că, în cazul despărțirii de UE: vor crește impozitele, se vor scumpi vacanțele, creditul ipotecar și rata dobânzii vor exploda, se va scumpi înghețata, starurile rock vor ocoli Marea Britanie, iar ISIS va intra în țară mai des decât ploaia. Lista e incompletă. Din modestie, campania pro-UE n-a făcut cunoscut că ziua va fi înlocuită de noapte, iar Canalul Mânecii se va lăți, după care va lua foc.
Lecția etică a recursului împotriva votului popular britanic ne privește întrucâtva, dacă e să scotocim prin amintiri neplăcute. Campania pro-UE a semănat ca două picături de otravă cu campania FSN, mai 1990. Frica de plecarea din poala UE e sora de peste ani a fricii de revenirea moșierilor. În aceeași măsură, corul care a defăimat poporul FSN-ist e frate de partitură cu disprețul pentru sărăntocii care au scos Marea Britanie din UE. Sigur, în 1990, FSN era detestat ca instrument politic al mascaradei din decembrie 1989, dar reflexul ostil față de prostime e neschimbat și profund nedrept.
În plus, aroganța militantă a hipsterilor cu agendă e tot mai aproape de păcatul criminal al rasismului social. O doamnă campioană a cauzelor stângii a putut fi văzută pe canalul de televiziune BBC 2 răfuindu-se cu David Starkey, mare istoric și constituționalist britanic. Starkey a explicat că suveranitatea britanică e suma legilor și pacturilor legale respectate în limitele dreptului și sub garanție parlamentară. Doamna i-a amintit că e alb privilegiat și că Europa e locul care dă tinerilor dreptul la vacanțe și clubbing. Adjudecat!
După alte câteva ore, a intrat în scenă binecunoscuta atitudine civică a iluminaților de pe net. A fost deschisă o petiție pentru organizarea unui al doilea referendum. Nu e clar cu ce motiv. Dacă referendumul trebuie repetat pentru că a fost câștigat de cine nu trebuia, e în regulă. Numai că ideea nu trebuie lăsată să doarmă. După aceeași logică, se poate cere o redisputare a bătăliei de la Hastings și rejucarea finalei Euro 2016. La fel de clar, de acum încolo, oricine nu câștigă loteria poate cere repetarea extragerii. În acest punct, nu trebuie uitat meritul deschizătorilor de drum. E vorba de Comisia Europeană și de pasiunea ei pentru referendumuri bisate, în caz de eșec. Irlandezii au fost puși să repete referendumurile din 2001 și 2008, pentru că au votat împotriva propunerilor UE. În 2005, Comisia Europeană găsise, totuși, o soluție mai discretă: referendumurile pierdute în Franța şi Olanda au fost, pur și simplu, ignorate.
În orice caz, petiția care cere repetarea votului a adunat 2 milioane de semnături. Și are câteva probleme mărunte. O verificare condusă de Comisia de Petiții a cusurgiului Parlament britanic a descoperit că 30.000 de semnături vin din Statul Vatican (populație, 800 persoane) și 25.000 din Coreea de Nord, însorita capitală a statului de drept global.
Sigur, întrebarea de bază e: de ce trebuia un referendum pentru a decide o chestiune atât de complicată. Pentru cine ține cont și de Marea Britanie în referendumul din Marea Britanie, răspunsul e: pentru că suveranitatea britanică e vie, nu e tribală, ci juridică și e, deci, în conflict cu proiectul unui superstat european care șterge suveranitățile naționale. Dar asta ține de istorie și drept. Partea care a făcut din referendum un spectacol nedemn și antidemocratic ține, dimpotrivă, de ignoranța și de aroganța generațiilor care cred că lumea e aici pentru a le oferi satisfacții și loc de joacă.