De același autor
Acum stim cum arata. Sergentul Steve Betts, de la Politia Feroviara Britanica, s-a intors din infern si, englez fiind, a povestit, cu precizie, tot ce a vazut. Betts a coborat, joi dimineata, la 30 de metri adancime, in tunelul de metrou de sub gara King’s Cross. Deasupra, la cativa pasi de gara, e paradisul: British Library - Biblioteca tuturor cartilor, figura geometrica nesfarsita a spiritului. Dedesubt, infernul - locul in care toate ideile au murit, golul intunecat si infinit al mortii. Acolo, in adancimea infernului, i-a vazut sergentul Betts, pentru ultima oara, pe londonezii sacrificati, chiar in acea dimineata. Bomba a stat ascunsa intr-un rucsac, lasat in pragul usii. Linia de metrou Picadilly face legatura cu aeroportul Heathrow, asa ca o valiza sau o geanta lasate pe podea nu mira pe nimeni. Cu cateva minute inainte de ora 9, din geanta s-a revarsat infernul. Bomba a explodat la ora fixata de un timer automat. In interval de un minut, alte doua bombe explodau in alte doua tunele de metrou, la Aldgate, in est, si la Edgware Road, in vest. Dupa aproape o ora, un autobuz se ridica greoi in aer si cadea, apoi, despartit de acoperis, pe caldaramul Pietei Tavistock. La cativa pasi: British Museum - celalalt departament londonez al Paradisului. 13 oameni erau ucisi prin despicare. Pe peretii cladirilor din jur, o semnatura groasa si obscena anunta, cu pete mari de sange, ca Londra are oaspeti de soi: setea de moarte si credinta in nimic.
Mormanul
Cand a inceput sa coboare spre tunelul de sub gara King’s Cross, Steve Betts nu aflase, inca, de sosirea oaspetilor de soi si a rucsacelor infernale. Metroul londonez a fost construit in 1860, in vremuri de mare optimism. In acele timpuri, omenirea, indemnata de masinismul industrial britanic, visa, cu ravna, la viitorul ei tehnologic si vorbea impunatoarea engleza biologista a lui Darwin. Un exilat german se replia in libertatile generoase ale Londrei si isi facea veacul la British Library, punand tom peste tom, la temelia doctrinei socialiste. Tunelul liniei Picadilly a fost forat mai tarziu, pe la 1908, dar vremurile erau inca ingaduitoare. Trecusera 10 ani de cand H.G. Wells, un literat socialist vizionar, scrisese Razboiul Lumilor si cartea avea, in continuare, succes. Ca roman de anticipatie. Aveau sa treaca aproape 100 de ani pana cand Razboiul Lumilor va deveni istorie reala. Ajuns in galeria profunda de sub gara King’s Cross, sergentul Steve Betts intalnea, intr-un amestec fara sens, resturile fumegande ale lumii vechi si certitudinile nihiliste ale dusmanilor ei. Explozia a distrus sistemul de ventilatie. Tunelul e ingust. Doar 15 cm despart trenul de pereti. La 60 de grade, sangele si resturile de carne s-au incins intr-o pasta lunecoasa si Betts a alunecat prin lubrefiant, de-a lungul vagonului, pana la prima spartura. In vagon, cativa londonezi, exemplare ale unui soi de om liber si vesnic muncitor, pastrau disciplina. Corpurile lor stateau drepte pe scaun. Doar un plaman expulzat sau matele descarcate in poala stricau rigoarea sedintei. Pe podea, un morman de haine arse. Betts spune ca nu i-a dat atentie dar, cand s-a auzit strigat de morman, a inghetat, la 60 de grade. Mormanul era un tors de femeie din care fusesera decupate picioarele si mainile. In jur, sobolanii nu mai aveau rabdare.
Neamul englez
Nu ii cunoasteti pe englezi! Dar cine s-ar putea lauda ca stie ceva cu adevarat sigur despre acest neam, de mult crispat in jurul unui autoportret discret si derutant? Englezii nu sunt publici. Englezii sunt privati, personali, disciplinati, stangaci in simturi si aptitudini, incapatanati cu naivitate si abili doar in arta de a indura consecintele propriilor trasaturi. Ei beau ceai pentru a semnala ca traiesc, circula pe stanga, mananca prost cu sfintenie si, intre toate popoarele lumii, vorbesc, de la cersetor la ministru, o limba extraordinar de organizata. In rest, ocupatia lor de capatai e manierismul excentric. Aceasta trasatura vine din obisnuinta veche de a trai singuri si de capul lor, dar si din frica de dezordinea si coruptia pe care le provoaca familiarismul vietii traite, de pilda, dupa formula dominanta in strandul societatilor din jurul Mediteranei. Putina lume i-a inteles pe englezi. Winston Churchill a ghicit ca virtutea lor cea mai inalta e rezistenta in regim de criza. Lewis Caroll a inteles perfect ca englezii sunt un neam capabil de logica in regim ilogic, fascinati de spaime, cu un umor sensibil la omor, implacabili in prostie si in geniu. Caroll a codificat poetic toate aceste fixatii ale manierismului excentric intr-o poveste din care copiii gusta, slava domnului!, doar decorul: Alice in Tara Minunilor. Insa, in mare, englezii nu sunt un popor bine cunoscut. Ultima fotografie de grup a mentalitatilor engleze dateaza din anii ‘40 si infatiseaza o familie linistita.
Islam fara solutii
In 60 de ani, aceasta imagine s-a schimbat mult. Gloria fixa a societatii engleze se clatina, amenintata de doua forte cumplite. Prima, deghizata in retorica si obiectivele liberalismului nelimitat, lucreaza in interior, rastalmacind vechiul instinct britanic al libertatii. A doua s-a nascut departe si vorbeste in acte de violenta pura. Desi a deprins arta pretextelor si s-a inconjurat de justificari istorice, ea urmareste, pur si simplu, crima totala: anihilarea completa a sistemului de viata britanic, anihilarea completa a sistemului de viata occidental, anihilarea oricarui sistem de viata diferit sau, la nevoie, a vietii insesi. Exista ceva strict islamic in problema nihilismului islamic si tocmai acest lucru scapa intepretarii liberale. Nemultumirea colosala a lumii islamice a trecut pragul crimei fiindca e o drama existentiala fara solutii. Lumea islamului a pierdut mereu, s-a trezit de fiecare data, in ultimele secole, in secolul gresit, cu cate o suta de ani sau mai mult in spatele timpului real. De aceea raspunsul acestei inadecvari incurabile e distrugerea universala, nu schimbarea si nici macar jaful sau robia. Doar moartea va pune din nou ordine in aceasta lume, care e mereu prea avansata, prea complicata, prea reusita. De aici, dusmania fata de toti si de toate. Razbunarea nu cauta pe cineva anume. Cu cat mai intamplatoare si necunoscuta victima, cu atat mai mare satisfactia. Ce e cu adevarat izbitor e ca ambele forte care ameninta astazi independenta cu care englezii beau ceai si conduc pe stanga de-a lungul istoriei s-au hranit din binefacerile mentalitatii britanice si au fost ticluite de adoptati ai societatii engleze. Sa facem, deci, prezentarile. Dinauntru, societatea engleza e zguduita de razbunarea ideologica a lui Karl Marx, intemeietorul doctrinei socialiste, refugiat la Londra, din 1849, pana la sfarsitul vietii, in 1883. Din afara, lumea engleza e amenintata de terorismul islamic, un nume de nepronuntat pentru elitele liberale, fantomatica doctrina fara doctrina si cult real al violentei terminale. O nefericire nascuta de tragedia istorica a lumii arabe si implantata, acum, printre mii de refugiati si beneficiari ai vechiului drept de azil britanic. Dar acest lucru avea sa devina cunoscut si oficial abia in dimineata zilei de 7 iulie 2005. Sapte a saptea. 07/07. Ziua in care Londra a incheiat o pace lunga si a aflat ca e sub asediu.
Fac si ei ce pot
In aparenta, Londra a fost lovita, la cerere, de un fulger provocat. Bombele detonate in metrou si pe puntea superioara a unui autobuz au fost plasate acolo de teroristi, dar timer-ul a fost declansat de primul ministru Tony Blair. Statul britanic e aliat militar al americanilor si ocupant strain, in Irak. Bombele nu sunt decat rasplata. Acest rationament a fost lansat de presa de stanga si de militantii promovati de presa de stanga. In tunelul de sub gara King’s Cross, zeci de londonezi, distribuiti in bucati de carne, pe pereti si sub scaunele vagoanelor, ar fi primit cu mirare acest frumos rationament care ii anunta ca trebuie sa isi ceara scuze.
Sus, deasupra infernului, in confortul deplin al importantei de sine, elitele progresiste au facut, reflex, jonctiunea cu ideea fixa a maestrului lor, Marx: nu exista valori nevinovate, atata vreme cat cursul istoriei e dictat de opresiune, iar lumea se imparte in exploatati si exploatatori, exclusi si imperialisti, minoritati persecutate si majoritati reactionare. La cateva ore dupa exploziile din tunel, a inceput al doilea bombardament. Din toate gurile de foc media au plecat spre public constelatii de clisee. Majoritatea musulmanilor sunt pasnici. Asta, in vreme ce noi cautam, desigur, un popor, un trib sau macar un cartier vinovat de la un cap la altul. Comunitatea musulmana trebuie aparata de pericolul actelor de razbunare. Si acest mesaj ne surprinde vinovati ca pacatul: din 11 septembrie incoace, numarul celor ucisi de teroristii islamici a trecut bine de 5.000. In schimb, actele de razbunare pe care cauta sa le previna mediile de informare n-au reusit sa se nasca. Alta podoaba: “militantii” (numele BBC al teroristilor) au ucis oameni simpli, de toate nationalitatile. Asadar, daca erau ucisi doar oameni bogati, albi, capitalisti, masacrul era, cumva, justificat. In sfarsit, perla coroanei: actiunile “militantilor”, printre care, la loc de cinste, si mormanul-femeie fara membre, sunt raspunsul celor ce nu au cum sa se apere altfel de razboiul din Irak. Teroristii fac si ei ce pot: distrug Turnurile din New York, omoara zeci de oameni in metrou, taie capete. Beneficiarii acestei analize trebuie sa fie neaparat ignoranti. Pentru mai multa siguranta, sarcina a fost preluata de mediile de informare care nu se obosesc sa aminteasca publicului ca 11 septembrie a avut loc inainte de razboiul din Irak sau ca Al Qaida s-a distins inca din 1998, distrugand ambasadele americane din Tanzania si Kenia, fara sa isi aduca aminte ca trebuie sa spuna ceva despre suferinta arabilor sub pumnul de fier sionist.
Un oarecare Gleeson
Atentatele de la Londra sunt interne. Prima urma lasata de autori spune ca avem de-a face cu fanatici musulmani cu pasaport britanic. Nu e o surpriza. E rezultatul direct al degenerarii politice, sub presiunea ideilor radicale ale stangii. Londra e un oras vestit pentru toleranta, dar ingaduinta luminata care a inceput cu primirea hughenotilor francezi nu are nimic de-a face cu tembelismul metodic care a pus bazele importului umanitar de musulmani teroristi. De aproape 20 de ani, Londra e un Londonistan, apreciat si speculat din plin de floarea terorismului islamic. Campioni celebri ai crimei teroriste se simt perfect la Londra, unde au primit drept de azil si sunt intretinuti de serviciile sociale. Omar Sheik, autorul rapirii ziaristului american Daniel Pearl si posesorul mainilor care l-au decapitat pe rapit, nu e o treanta care se vantura prin lume, cu documente emise de o republica bananiera. Nu. Mister Omar e cetatean britanic. Omar Bakri, liderul unei organizatii fundamentaliste si autorul unui newsletter care indeamna la asasinarea necredinciosilor britanici, isi organizeaza planurile de viitor la Londra, unde a fost primit, pe motive de persecutie politica, acum 15 ani. Mohamed al Guerbouzi, intre timp disparut, a fost condamnat la 20 de ani inchisoare pentru organizarea atentatului de la Casablanca, in 2003. Marea Britanie l-a primit acum 20 de ani, i-a platit cheltuielile sociale si a refuzat cererea de extradare inaintata de guvernul marocan. Dupa o estimare recenta a Ministerului de Interne britanic, pana la 17.000 de tineri musulmani sunt recrutati sau ar putea fi recrutati usor de miscari teroriste. Desi numarabili, acesti oameni sunt, practic, nedetectabili. Comunitatile musulmane sunt nuclee inchise si interzise. Legatura lor cu societatea engleza e redusa, aderenta la valorile locale e egala cu zero, normele legale sunt strict musulmane. Acest tip de rasism institutional e protejat de elita academica si functionarii administratiei locale sub pretextul “diversitatii”. La celalalt capat, politica de imigrare e, de asemenea, sclava a dogmelor corectitudinii politice. Amestecul e fatal. Anglia e locuita de cel mai mare adversar al valorilor ei, iar elitele tarii dau in branci sa ii astearna mai bine. Perfect complementare, idealismul stupid al elitelor si idealismul nihilist al teroristilor tin in sah destinul unei civilizatii care si-a pierdut punctul de sprijin. Ultima speranta sunt cei ce ar fi trebuit sa ia metroul, dar au amanat cu o ora sau o zi: oamenii bunului simt istoric englez. Cate divizii mediatice are neintelectualul de profesie? Nici una. Ca peste tot, in Europa, distanta intre elite si societate s-a dovedit, si in Anglia, fabuloasa. Aroganta militanta a functionarilor binelui programatic a intrat intr-o faza pe deplin caricaturala. Londra a fost surprinsa de barbarie exact in momentul in care oastea artistico-mediatica lansa o grandioasa nerozie colectiva, reeditand vanzarea de indulgente, de asta data sub pretextul “Africa salvata”. In paralel, infrastructura terorismului islamic se dezvolta sub clopotul corectitudinii politice, care ii garanteaza suprimarea ripostei si imobilizarea victimelor. Adevarat, londonezii au reactionat demn, sub bombe. Faimosul stoicism, pe care Churchill l-a administrat cu geniu, n-a disparut. Insa, de data asta, englezii nu se mai pot bizui pe clasa care ii conduce si ii indruma. In fotografia de grup, campionii succesului social stau la distanta, stingheriti de prezenta membrilor de rand ai familiei. De la aceasta distanta a pornit strigatul unui oarecare Jim Gleeson, un londonez al carui mesaj a fost reprodus de The Times, la doua zile dupa macel: “Teroristilor care au incercat sa ma ucida. Aflati ca pe mine m-ati ratat. Traiesc si va transmit: F**k you!”. Traducerea mai tarziu. Daca nu va fi prea tarziu.
