De același autor
Ea a construit si bunkerele lui Hitler. La inceputul anilor ‘80, inginerii germani au primit o comanda serioasa (100 de milioane de dolari, bani in mana) si au facut o treaba serioasa. Nemteasca.
Saddam Hussein sta in adancuri, protejat de orice arma ar lucra deasupra, si, intre doua executii sau intre doua consilii de razboi, se amuza cu cea mai minunata jucarie din lume: dubiile noastre filozofice, etice, istorice si de alte feluri. O singura explozie poate perfora capodopera germana de beton: adevarul. Numai ca, inainte de a fi lansat spre tinta, adevarul trebuie descoperit si acceptat. Si in Germania, tara de bastina a celui mai gros blindaj moral, si in franceza, limba in care asteapta pregatit un discurs pentru orice situatie. Mai intai insa, o intrebare simpla.
De ce razboi?
Raspuns: pentru ca altfel nu se mai poate. Cei ce jura pe alt raspuns (inspectori ONU, nevoia universala de pace, “Saddam nu ne-a facut nimic”) ar face mai bine sa asculte cu atentie.
Inspectorii ONU ar fi gasit mai degraba o jumatate de ac in doua care cu fan, decat o canistra cu antrax intr-o tara cat Franta. Ce e de gasit o sa gaseasca soldatii americani si britanici (sau, daca se prezentau la portile Bagdadului, si soldatii francezi) dupa ce vor face din Irak un loc in care se poate cauta ca la scena crimei: fara ghizi, fara vizite anuntate, telefoane interceptate si program de inspectii de 8 ore, cu recuperari si sambata libera.
Nevoia universala de pace merita toata stima in principiu si cateva observatii brutale in persoana. De cand e nevoia universala de pace un pansament peste sangele nenorocitilor? Soldatii Diviziei 3 Infanterie Mecanizata americana dorm de o saptamana in turela tancurilor. A venit timpul sa afle si cei ce dorm mult mai confortabil in preajma ideii de pace universala pana unde li se intinde patura si pentru ce intalnire anume se pregatesc soldatii adunati intr-un spatiu atat de mic si plin de guri de foc.
Acesti soldati cam nebarbieriti si cam deloc cititi nu au venit pana in Irak pentru a da ochii cu o Idee, ci cu negatia ei absoluta. Spre deosebire de amatorii de pace universala, Saddam Hussein n-a auzit de nici un fel de pace. Vedeti, omul crede in cu totul altceva, si anume in ideea de razboi universal. Mai intai, cu cei de langa el.
Din 1979, de cand a inceput sa isi puna in practica Anti-Ideea, Saddam Hussein a avut timp sa faca practica pe indelete. Iata de pilda, stimati iubitori de pace universala, bucatile de oameni gata ambalate. Daca iti treci inamicii prin masini de sortat si ambalat industrial, asta obtii la capatul lantului de productie: oameni rupti si amestecati cu folie. Iata si familia care primeste cadavrul fiului transat in felul urmator: pieptul sectionat in trei felii distincte si piciorul, taiat cu atentie, asezat ca perna, sub ceafa.
Daca fiul e inca viu, el poate fi torturat in fata familiei, tot asa cum fiica poate fi violata in grup, dupa ce gazdele asigura celor mai apropiati membri ai familiei un loc optim de vizionare.
Minciuni? Propaganda? Sigur, trebuie sa ne pastram sangele rece. De altfel, Saddam Hussein nu poate sa sufere in preajma oameni cu sange cald. Trebuie sa ne pastram luciditatea, asa cum ne-am pastrat-o si pe vremea cand am respins minciunile puse in circulatie in legatura cu nu stiu ce incaierare la Srebrenica.
Oricum, cine are timp poate pune mana pe creion pentru a cere amanunte doamnei Ann Clwyd, deputat britanic.
Doamna tine de 10 ani evidenta asasinatelor, torturilor si bestialitatilor saddamiste. Iar daca si ea e nebuna sau actionara la o companie petroliera, atunci toti suntem intr-o ureche prin care curge titei. Ar mai fi totusi cei ce sustin ca au si urechile si ochii in regula si, tocmai din acest motiv, stiu bine ca “Saddam nu ne-a facut nimic”. Noua celor de la Sorbona sau de la San Remo, de la Hollywood sau de la Barcelona. Asa e.
Saddam Huseein n-a mai fost in strainatate de aproape 30 de ani. Ultima lui gazda a fost Jacques Chirac. Discutiile s-au intins peste un pranz intim, cu pastravi de Eufrat, adusi in cosuri cu gheata de un avion special. Masa a decurs admirabil. Chirac n-a trebuit sa insiste prea mult. Saddam a semnat contractul si francezii i-au construit un reactor nuclear. Osyrak sau, dupa interpretari mai tarzii, Ochirac.
La ce avea nevoie de energie nucleara Irakul, una din primele exportatoare de petrol ale lumii, nu se stie. Nici la Sorbona, nici la Barcelona. Se stie insa altceva. Se stie ca America si-a primit pedeapsa. Asa cum pe 11 septembrie (nu ni se spune anul) americanii au platit cu varf si indesat pentru aroganta lor fata de cei multi si umiliti, tot asa masina de razboi americana primeste acum o lectie usturatoare din partea unui popor viteaz care isi apara glia cu dintii, cu unghiile (si poate, in curand, cu antraxul, daca asta creste prin partea locului).
Razboi in pauza
Trupele aliate se odihnesc si au dupa ce. Trei divizii americane au gonit prin desert pana la 90 de km de Bagdad. O divizie britanica a ocupat o zona mai mare decat Belgia in sud-estul Irakului si, logic, Belgia se simte deja amenintata direct. Mitinguri de pace ca la Bruxelles nu s-au mai vazut de la demonstratiile impotriva retelei de pedofilie de stat pe care justitia de stat belgiana se tot chinuie sa o judece de 7 ani si nu reuseste. Toate cele patru divizii amintite au si alt motiv de repaos.
Planul de lupta n-a mers ca la carte. Rezistenta irakiana a intrecut tot ce aparea in benzile desenate entuziast la Pentagon. Trei divizii ale Garzii Republicane irakiene s-au fortificat pe pozitii in fata Bagdadului si nici o mare unitate a armatei irakiene nu a acceptat lupta in camp deschis. Liniile de comunicare si aprovizionare americane au atins 450 de km si s-au expus atacurilor de gherila lansate de grupuri mici de paramilitari. In plus, insurectia populara a celor de alta etnie decat clanul Saddam si a celor de alta religie decat grupul sunit de la varful statului irakian nu s-a produs. Americanii au acum timp sa invete ca dorul de democratie si capitalism tine foarte mult de sentimentul foarte american al fiintei.
Cineva s-a grabit cand a scris scenariul psiho-politic al viitorului irakian si a tras prea mult cu ochiul la stilul rivalilor din Hollywood. Asa a aparut time-out-ul cerut de planificatorii militari americani.
O pauza ingaduita in conditiile in care situatia militara e categoric sub control. Ce va fi dupa pauza? Pe parcursul urmatoarelor cateva zile si mai mult, vor aparea intariri (Divizia 4 Infanterie Mecanizata, poate cel mai putenic grup de operatii al armatei americane). Zonele defensive ale Garzii Republicane sunt si vor fi in continuare supuse unei cure masive de B-52. Frontul de nord va fi mai departe angajat de desanturi.
Bagdadul va fi lipsit, cu ajutorul rachetelor si al bombelor de doua tone, de centrele de comanda si concentrarile de personal militar. Operatiile din timpul acestei “pauze de razboi” pregatesc lansarea fazei a doua de lupta de front: asaltul asupra Bagdadului. Ce putem afla daca citim ziarele sau daca, si mai rau, deschidem televizorul? Aflam mai intai ca retelele de stiri se plictisesc si asta le enerveaza. Televiziunile in regim de 24 de ore sunt cele mai suparate.
Am vazut reporteri care reusesc in aceeasi relatare sa se planga ca nu au voie sa divulge pozitia unitatii pe care o insotesc si sa certe aproape pe fata militarii ca nu fac nimic spectaculos pentru a produce stiri proaspete.
Din ziare aflam ca “ne-am impotmolit”, ca “suntem incoltiti”, ca “avem castiguri mici cu pierderi mari” si ca, in cel mai bun caz, suntem “nepregatiti”. Sa fiu sincer nici macar eu nu ma asteptam ca mediile de informare sa termine de forfecat razboiul in mai putin de o saptamana. Ma grabesc, asadar, sa ingros coloana celor “nepregatiti”.
Totusi, o parere am si ea suna in felul urmator: cel mai important lucru e sa spunem lucrurilor pe nume. Nu vom avea multe alte ocazii, iar daca nu o facem acum, noi, “nepregatitii”, vom castiga razboiul, dar vom pierde lumea. Prin urmare.
Impartial in flacari
Ce ar trebui sa invatam de la mediile de informare care au decis dupa 6-7 zile cine e sarac, istet, viteaz si cine e imbuibat, computerizat si moale in acest razboi? Ar trebui sa invatam ce va sa zica sa fi impartial. Dar impartial cu adevarat, adica la razboi, unde trebuie sa-ti musti buzele ca sa ramai slujitor treaz si obiectiv al democratiei. Mai exact al democratiei pe care o pervertesti.
Adevarul e arma care va strapunge bunkerul lui Saddam, dar adevarul trebuie ingrijit mai intai in mintile noastre si abia apoi masurat cu rigla pe front.
Cum adica impartial? Intre ce sa fii impartial? Intre democratie si dictatura? Intre cei ce lupta dupa legile razboiului si cei ce iau populatia ostatec? Asta nu se poate. Sau se poate cu o conditie. Sa pui semn de egalitate. Sa ajungi adica la concluzia ca si America e o dictatura, ca nu exista mai bun si mai rau, ca exista doar o societate si o alta societate, fiecare cu regulile ei. Sa ne inchipuim o clipa urmatoarea scena: o casa arde, un trecator foarte cult se arunca in flacari si vede pe perete un Van Gogh si, ceva mai incolo, cateva afise. Omul chibzuieste o clipa, apoi smulge un afis si iese cu el din flacari.
Salvatorul afisului a fost impartial. Pentru el si Van Gogh si afisul erau egale. Tot desene. Omul e nebun! Nu insa dupa parerea acelei minoritati care da tonul majoritatii in lumea in care tocmai are loc razboiul din Irak.
Minoritati cu sange rece
Datoram acestei majoritati de opinie generata de o minoritate un sistem vicios de gandire pe care acel om singur in bunker il apreciaza cum nu se poate mai mult. Mai intai un calcul. De unde si pana unde “minoritate” cand toate mediile de informare ne spun ca pacifistii sunt o enorma majoritate? Din urmatorul calcul. Se ia multimea de aproximativ un milion si jumatate de demonstranti pacifisti prezenti la Londra in ziua de 15 februarie si se observa ca ea reprezinta exact 4% din electoratul britanic.
La fel, cei 200.000 de demonstranti prezenti la New York in aceeasi zi. Ei ne dau frumosul procent de 5% din populatia zonei urbane New York. Fara indoiala, pacifistii sunt clar majoritari in Franta, Spania, Germania si Italia. Ceea ce nu ne poate face sa uitam ca antiamericanii dau o majoritate la fel de clara, in aceleasi tari. Dar asta cu mult inainte de razboiul din Irak, ba chiar cu mult inainte de disparitia amenintarii sovietice. Si uite asa ajugem la o descoperire foarte interesanta. Ne gasim iar cam acolo unde ne gaseam prin 1939-1940. Blocul continental cu ideile lui, America si Marea Britanie cu ideile lor.
E poate cazul sa nu ne mai intrebam de ce plutesc din nou insulele britanice, pe Atlantic, in directia Americii. Dar sa nu abatem. Cum arata ideile pe care le datoram celor ce au ramas la mal pentru ca s-au lepadat de prejudecatile lumii vechi? Acele cateva idei care ii dau omului din bunker la fel de multa viata ca o transfuzie de sange rece.
America demascata (si ravnita)
Iata cateva piese de rezistenta: Bush n-a fost ales legal, pe cand Saddam a obtinut 100% din voturi. Admitand ca Bush e un infractor, merita totusi remarcat ca nici unul din cei 15 milioane de alegatori irakieni n-a invalidat buletinul de vot. De buna seama trebuie sa vedem aici rezultatul vastei experiente de vot a electoratului irakian. Alta idee foarte la moda: americanii vor sa controleze lumea.
Ideea e impartasita si de studiosii europeni care n-ar refuza in ruptul capului o bursa de studii la Princeton si de mase mari de oameni saraci care ar emigra si in somn in Statele Unite. In plus, daca e asa, cu atat mai bine. Vom ajunge toti la nivelul de prosperitate si luciditate la care a ajuns Germania dupa ocupatia americana. Inca o idee: America ii santajeaza pe cei ce nu se supun ordinelor ei. A se vedea cazul Turciei care a pierdut 25 de miliarde bacsis american, pentru ca a refuzat sa permita accesul trupelor americane spre Irak. Asa e. Turcia a pierdut banii si a mai reusit ceva: una din cele mai mai mari greseli din istoria statului turc.
Fara bani, fara sprijinul protectorului ei clasic, guvernul Turciei va trebui sa se descurce, curand, singur in negocierile cu o Uniune Europeana ostila si sa explice populatiei de ce economia continua sa cada. Problema ideilor de mai sus e ca ele au toate sansele sa faca politica si valorile zilei de maine.
America lui Bush si Marea Britanie a lui Blair nu sunt configuratii eterne si din spate se simte suflul fortelor si liderilor de opinie care vor urma cu totul alta linie. Si atunci?
Razboi castigat, lume pierduta
Presedintele Bush poate pierde alegerile din 2004. Primul ministru britanic Tony Blair va trebui sa se pazeasca de prea multe capcane in propriul partid si nu va mai putea conta pe popularitatea imbatabila de pana acum un an.
Supravietuirea sa politica e discutabila. Din nou: ei vor castiga razboiul, dar ar putea pierde lumea. Nu e o noutate. Winston Churchill, poate cel mai mare om politic al secolului XX, a salvat civilizatia europeana, dupa care, in 1946, a fost trimis la plimbare de alegatorii britanici. Si aici trebuie spus ceva foarte clar. Vor pierde aliatii lumea? Merita!
Razboiul din Irak trebuie castigat cu orice pret. Bunkerul trebuie perforat inainte ca omul din el sa devina, supravietuind, parte a lumii noastre.
