De același autor
Asasinarea fostului prim-ministru sarb pare sa aiba toate datele unui asasinat comandat de oameni fideli trecutului, mai exact lui Slobodan Milosevic, fostul supremo iugoslav cazat cu forta la Haga.
E chiar foarte probabil ca lucrurile sa stea asa. In ziua in care a fost asasinat primul ministru Djindjic urma sa semneze un mandat de arestare pe numele lui Milorad “Legija” (Legionarul) Lukovic. Iar Lukovic e fostul comandant al Beretelor Rosii, un grup paramilitar la dispozitia lui Milosevic pana in octombrie 2000. Grupul lui Lukovic si-a schimbat titulatura in 2000 dupa rasturnarea lui Milosevic si e acum cunoscut mai degraba sub numele de Clanul Zemun din Belgrad. Schimbarea de titulatura nu a fost întamplatoare, pentru ca grupul s-a unit cu elemente ale mafiei orasenesti belgradene si si-a diversificat activitatile care includ acum si operatii de extorcare, contrabanda de tigari si rapiri de persoane. Insa obiectivele politice si patronii grupului au ramas aceleasi.
Lukovic si oamenii sai au ramas sub influenta fostilor sefi ai serviciilor secrete si se opun schimbarilor care le-ar putea micsora puterea si cifra de afaceri.
Informatii credibile sugereaza ca grupul Lukovic se ocupa si de protejarea generalului Ratko Mladic, cautat de Tribunalul International de la Haga sub acuzatia de complicitate la asasinarea a 7.000 de persoane in 1995, la Srebrenica.
Asadar, mandatul in baza caruia Lukovic urma sa fie arestat in dupa-amiaza zilei de 12 martie era sustinut de probe zdrobitoare. E greu de gasit, pana si in Serbia, un client mai potrivit pentru un mandat de arestare. Numai ca Lukovic avea, la randul lui, destule motive sa se considere indreptatit la imunitate. Aici se tulbura imaginea aparent clara din care fostul prim-ministru sarb ne priveste cu aura unui martir. Ceea ce nu inseamna ca Djindjic ar fi fost un personaj de teapa criminalilor pe care a incercat, fie si cu mare intarziere, sa ii captureze, ci doar ca personalitatea, actiunile si cariera lui Djindjic sunt o poveste mult mai complicata.
Imediat dupa rasturnarea lui Milosevic in octombrie 2000, Djindjic a ajuns la o intelegere cu Lukovic, temutul sef paramilitar ramas fara stapan. Lukovic a primit mai întai ordin de la Milosevic sa atace grupurile de demonstranti din centrul Belgradului. Lukovic intuise insa corect ca prabusirea regimului Milosevic e iminenta. El a evitat sa puna ordinul în aplicare si a incercat apoi sa isi renegocieze fidelitatea. Asa a avut loc primul contact cu Djindjic, pe atunci liderul protestelor. Djindjic pare sa ii fi promis lui Lukovic ca atata vreme cat va sprijini noua structura de putere va fi tolerat si nu va fi predat Tribunalului International de la Haga. Intelegerea a functionat o vreme, numai ca la inceputul acestui an, Djindjic s-a razgandit. Prim-ministrul sarb a facut unul din proverbialele sale viraje politice si a inceput sa raspunda activ presiunilor occidentale. Politia si procuratura au inceput sa isi bage nasul in afacerile echipei Lukovic. Doua fabrici de la marginea Belgradului au fost inchise dupa ce politia a descoperit acolo laboratoare de sinteza a drogurilor.
Cativa membri ai Clanului au fost arestati. Probabil ca arestarea lui Lukovic insusi era iminenta.
Intr-un fel, Lukovic, dar si alti lideri de grupuri mafiot-militare, ar fi trebuit sa se astepte la aceste miscari. Prim-ministrul sarb nu era omul care incremeneste intr-o pozitie politica si asteapta vremurile sa se plieze. Din contra. In 1990 Djindjic, aparent castigat pentru internationalismul democratic dupa anii lungi petrecuti în Germania, e primul politician care fondeaza un partid pe idei antinationaliste. Dupa 4 ani, acelasi Djindjic vireaza fara ezitare. Fostul internationalist devine un nationalist sarb si se expune abil intr-o mult fotografiata cumetrie pastorala cu Radovan Karadzic, liderul sarbilor rebeli din Bosnia. Cei doi se întalnesc pe o pajiste si se intretin amical în jurul unui bou ce se perpeleste folcloric la protap. Cand, dupa un an, se semneaza Acordul de pace de la Dayton, Djindjic se indeparteaza grabit de protap si de Karadzic pentru a deveni iar un antinationalist fervent. Djindjic conduce opozitia civica si e, vreme de trei luni, vedeta demonstratiilor anti-Milosevic de la Belgrad. Ales in 1997 primar al Belgradului, Djindjic revine brusc la un nationalism ponderat, de care se desparte insa la fel de brusc, declarand, in acelasi an, revistei germane Der Spiegel: “Eu sunt omul pe care Occidentul trebuie sa mizeze!”.
Spre deosebire de alti intelectuali transformati in politicieni, între care fostul sau aliat Vojislav Kostunica, Djindjic nu a fost un principial. Sau a fost un principial fidel dictonului enuntat acum doua secole de Lord Palmerston: “Nu exista aliante permanente. Exista doar interese permanente”. Djindjic a fost, fara indoiala, o minte inzestrata, dar e greu de crezut ca modul sau de a face politica a fost rezultatul studiilor care i-au adus un doctorat în filozofie la Universitatea Konstanz. Djindjic a fost mai curand politicianul convins ca poate conduce un sistem decazut dinauntru, folosindu-i pana la un punct regulile si fortand de la un punct încolo aceleasi reguli. Djindjic a ilustrat una din cele doua mari retete de joc incercate in Europa de Est. Prima se intemeiaza pe moralitatea de extractie anticomunista si a fost vizibila in special in anii imediat urmatori lui 1989. Ea retine o nota de patriotism sau chiar de nationalism istoric si a fost ilustrata partial, in Iugoslavia, de fostul presedinte Kostunica, pe care Djindjic l-a manipulat si scos din cursa folosind a doua reteta.
Ea se bazeaza, în mod necesar, pe un amoralism foarte dinamic, pe aliante temporare si pe specularea jocului de presiuni externe. Din acest punct de vedere, Djindjic a fost un realist. Greseala lui pare sa fi fost insa ca a incercat sa fie un realist intr-un mediu anarhic. Djindjic l-a impachetat pe Milosevic si l-a trimis la Haga, fara a incerca macar o clipa sa dea impresia ca face si altceva. Extradarea acuzatilor ceruti la Haga a avut mereu aerul unei licitatii in care candidatii sunt livrati pentru a participa la concursul Miss Penal International, iar Djindjic reuseste înca o afacere norocoasa cu care intremeaza bugetul tarii. Cu alte cuvinte, Serbia post Milosevic a ramas Serbia lui Milosevic, cu Milosevic detasat la Haga, iar Djindjic a lucrat cu ea ca atare. Prim-ministrul sarb a acceptat astfel sa participe la razboiul factional mafiot care a devenit cea mai raspandita forma de lupta politica dupa incheierea razboaielor “serioase” intre fostele popoare iugoslave. Eroarea de calcul nu apartine însa doar fostului prim-ministru sarb. Incepand din 12 martie, guvernele occidentale, Uniunea Europeana si Statele Unite pot masura mai bine roadele unei interventii neterminate.
Inlaturarea regimului Milosevic a fost dusa la bun sfarsit prin mijloace militare. Forta americana a reusit ceea ce sistemul de negocieri pan-european a ratat prelung pe parcursul a ani de negocieri fara greutate. Insa primul act a fost urmat de o pauza care tinde sa inlocuiasca actul doi. Nimeni nu si-a asumat rolul reconstructiei politice macar partiale. Dupa indepartarea Patronului si schimbarea titulaturii de stat, americanii s-au întors la baze, iar europenii au pasit in scena pentru a relua jocul favorit: negocieri însotite de licitatia “progrese contra asistenta”.
Serbia nu e insa pregatita pentru acest gen de negocieri. Statul sarb, imprecis conturat constitutional, dominat de structuri de putere vechi si parcelat de grupuri mafiote, nu se sprijina pe nimic sau se sprijina, în lipsa de altceva, pe amintirea confuza a titoismului si pe resentiment antioccidental. De altfel, statul sarb e parte a unui continuum politico-geografic. Fostele componente ale Iugoslaviei (cu exceptia Sloveniei) se afla in acest spatiu alaturi de Bulgaria, unde Andrei Lukanov, fost prim-ministru, a fost ucis in 1996, iar Ilia Pavlov, unul din cei mai bogati oameni de afaceri ai Europei, a fost ucis acum trei saptamani, a doua zi dupa ce a depus marturie in procesul Lukanov. Urmeaza Belarus si Ucraina, spatii clasice ale gangsterismului politic, unde conflictul economic sau delictul de opinie sunt urmate de disparitii misterioase, urmate la randul lor de descoperiri de cadavre.
Acest spatiu omogen, de mare delincventa politica e definit de o ecuatie simpla: putere de grup in decor democratic.
Zoran Djindjic a crezut, probabil, ca poate indrepta aceasta ecuatie fara a o contesta in mod principial. Exact în aceste conditii, miercuri 12 martie, cineva si-a pregatit un loc de tragere, in cladirea de la numarul 14 pe strada Admirala Gerrata din Belgrad. Zoran Djindjic a fost ucis cu doua focuri de mare precizie. Si tragatorul, si victima aveau motive sa se considere profesionisti ai realitatii sarbe. In care tragatorul are insa intotdeauna ultimul cuvant.
