De același autor
După cum se putea anticipa, Partidul Comunist a câştigat alegerile parlamentare din Republica Moldova, situându-se la o distanţă apreciabilă faţă de performanţa electorală a partidelor care au candidat pe platforme anticomuniste.
La 24 de ore de la închiderea urnelor şi după contabilizarea a 98% dintre voturile exprimate, comuniştii au câştigat 49,95% dintre acestea, Partidul Liberal 13%, Partidul Democrat Liberal 12 %, iar Alianţa Moldova Noastra 10%. Prezenţa la urne a fost de 59,5 procente. Doar 4 partide (din 12 câte s-au aflat în competiţia electorală) au reuşit să treacă pragul de 6% necesar intrării în parlament.
Pe fondul redistribuţiei voturilor şi ca urmare a efectelor sistemului proporţional care penalizează partidele care pierd alegerile, comuniştii vor deţine 60 sau 61 de parlamentari dintr-un total de 101. Liberalii, Liberal-democraţii şi Moldova Noastră vor obţine fiecare câte 15, 14, respectiv 11 mandate.
Unici în Europa şi în lumea postsovietică, comuniştii moldoveni nu numai că au revenit la putere, dar au şi câştigat 3 competiţii electorale consecutive. În 1998, partidul a câştigat 30% din voturi şi 40% dintre mandatele parlamentare, dar a ales să rămână în opoziţie. În 2001, comuniştii au reuşit să caştige 50,1% din voturi şi 71% dintre locurile parlamentare; în 2005 au câştigat 46% din voturi şi 56% dintre locurile parlamentare; astfel, în 2009 şi-au imbunătăţit performanţa electorală.
Partidele de opoziţie au sperat să inverseze această tendinţă. Totu[i, sondajele de opinie şi o serie de alţi indicatori de pe teren anticipau un nou succes al comuniştilor, singura necunoscută fiind procentul. Procentul este, astfel, un factor critic datorită cerinţelor constituţionale de a confirma guvernul printr-o majoritate parlamentară absolută şi de a alege noul şef al statului cu voturile a cel puţin 61 de deputaţi. Dacă acest lucru nu se reuşeşte, parlamentul se dizolvă şi sunt organizate alte alegeri. Performanţa electorală a Partidului Comunist poate fi explicată printr-o serie de factori şi circumstanţe locale, puţin apreciate de cei din afară:
1) Brandul comunist rămâne încă suficient de atractiv pentru o masă critică a electoratului din Republica Moldova.
2) Preşedintele şi oficialii guvernului în exerciţiu şi-au utilizat fără limite poziţiile şi resursele, fiind prezentaţi în spoturi electorale televizate, la inaugurarea unor noi conducte de gaz, parcuri de maşini agricole, şcoli, în prezenţa masivă a electoratului. Au recurs totodată şi la o serie de măsuri populiste, precum scăderea preţului pâinii sau acordarea unor diverse donaţii pe timpul campaniei.
3) Guvernul în exerciţiu, alcătuit preponderent din tehnocraţi, a fost fără îndoială cel mai competent şi mai conving`tor executiv de la câştigarea independenţei, contranstând evident cu toate celelalte guverne, formate în special pe baze politice. Primul ministru, Zinaida Grecianai, care ocupă acest post de un an de zile, se bucură de un rating de popularitate şi încredere foarte înalt. Dintre cele 19 portofolii ale guvernului, doar două sunt ocupate de comunişti. Totuşi, jumătate dintre membrii guvernului au decis să candideze la alegerile parlamentare pe listele Partidului Comunist, contribuind astfel la rezerva de cadre şi resurse administrative a partidului pe timpul campaniei.
4) Partidul Comunist este singurul partid cu un electorat multietnic. Majoritatea partidelor de opoziţie (inclusiv toate cele trei care au intrat în parlament) se bazează în întregime pe un electorat etnic moldovenesc (un electorat minoritar care se autodefineşte drept românesc); în plus, acestea nu au încercat în mod serios să ajungă la electoratul vorbitor de limbă rusă. Sunt mulţi vorbitori de limbă rusă dezamăgiţi de orientarea pro-europeană a Partidului Comunist din ultimii ani, care au decis fie susţinerea unor grupări mici proruse, fie au refuzat să mai voteze. Ei au refuzat însă categoric susţinerea partidelor de opoziţie din Moldova. Partidul Comunist a reuşit să anuleze această pierdere pe fondul extinderii procentului electoratului etnic moldovenesc loial.
5) Exit poll-urile organizate de fundaţii finanţate de Occident au arătat, pentru prima dată, cu ocazia acestor alegeri, că Partidul Comunist a reuşit să pătrundă în rândul tinerilor şi să fie sprijinit şi de electoratul tânăr. În acest context, coordonatorul sondajului, sociologul Arcadie Barbarosie (directorul filialei locale a Fundaţiei Soros) observa că partidului comunist nu i se mai pot aplica stereotipuri de genul: partidul pensionarilor sau partidul sovieticilor nostalgici.
6) Totuşi, încă profund comunist în ceea ce înseamnă disciplina sa operaţională, partidul a desfăşurat o foarte eficientă campanie la firul ierbii, din uşă în uşă la nivelul oraşelor şi satelor. De[i controlează în întregime televiziunea publică, şi într-o proporţie mai mică radioul public, în ultima fază a campaniei, Partidul Comunist a cedat opoziţiei o parte din timpii săi de antenă, ceea ce reflectă, pe fond, o anumită încredere în efectul decisiv al campaniei directe, din uşă în uşă.
7) Partidul Comunist a desfăşurat o campanie electorală sofisticată şi agresivă, sub coordonarea consilierului prezidenţial Mark Tkaciuc, considerat de multă vreme drept o eminenţ` cenu[ie, şi care acum şi-a câştigat porecla de creierul din spatele campaniei. Totodată, partidul a beneficiat de un qvasimonopol media: în afară de televiziunea şi radioul public, partidul mai controlează două canale de televiziune şi un alt post de radio cu acoperire naţională.
8) Deşi angajat politic faţă de obiectivul integrării europene-altfel o problemă de consens naţional care transcende partidele politice – totuşi, Partidul Comunist s-a prezentat în campanie ca fiind partenerul politic favorit al Rusiei în Republica Moldova. Oportunitatea de a se fotografia cu preşedintele Medvedev la Moscova, pe 18 martie i-a permis preşedintelui Voronin să preîntâmpine ca partidele proruse din Moldova să câştige suficiente voturi pentru a intra în parlament. Fără îndoială că mişcarea lui Voronin a dat foarte bine la nivelul electoratului conservator, unde Medvedev şi Putin ocupau primele două locuri în topul încrederii. În acest rating al popularităţii, Voronin se afla pe locul al treilea la o distanţă apreciabilă de primele două locuri, însă pe fond, mai aproape decât oricare alt lider politic de pe scena politică moldovenească.
9) Imaginea Consiliul Municipal al Chişinăului controlat de opoziţie, prezentată ca o lume a haosului şi nepotismului a picat ca o mănuşă în mâinile Partidului Comunist fiind speculată cu maximă eficienţă electorală. Partidul Comunist a comparat constant această imagine cu situaţia parlamentului de dinainte de 2001, discreditând astfel ideea sistemului pluripartid în Moldova. În plus, anumiţi lideri politici din Partidul Democrat Liberal şi Moldova Noastră sunt încă asociaţi în memoria şi imaginarul colectiv cu acel parlament, ceea ce le-a permis comuniştilor să candideze pe o platformă electorală orientată împotriva moştenirii anilor 90.
10) Jumatate dintre cele 12 partide cu şanse teoretice de a trece pragul de 6 % au promovat o campanie ineficientă, intrând în competiţie nu doar cu comuniştii, ci şi unele cu altele. Mesajele anticomuniste s-au dovedit, înca odată, neadecvate şi irelevante pentru majoritatea electoratului din Republica Moldova. Dupa cum Partidul Comunist de astăzi nu poate fi comparat cu predecesorul său de dinainte de 1991, la fel anticomunismul reprezintă, pentru majoritatea moldovenilor, o luptă dintr-o altă epocă.
Pe de altă parte, nu mai puţin de 4 partide de opoziţie se prezintă ca liberale într-o ţară lipsită complet de burghezie. Încercările de a le unifica au eşuat. Atât programatic cât şi organizaţional, opoziţia a eşuat, nereuşind să ofere o alternativă credibilă Partidului Comunist.
Articol publicat in Eurasia Daily Monitor, vol. 6, nr. 66; 7 aprilie 2009. Jamestown Foundation.
Traducere si adaptare de Octavian Manea
