De același autor
Am citit pe blogul lui Mihnea Maruta prima parte dintr-o conferinta tinuta de H.-R. Patapievici la Facultatea de Jurnalism a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj. Nu pot spune decat ca este un cri de coeur din partea unuia dintre intelectualii straluciti ai Romaniei si ai Europei. Pe 7 noiembrie se implinesc 100 de ani de la nasterea lui Albert Camus. A fost simbolul opozitiei in raport cu lasitatile, ignominiile si infamiile vremii sale, ca si Horia Patapievici in ultimele doua decenii ale acestei chinuitoare tranzitii romanesti. Spiritul camusian, atat de admirat de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, inseamna dreptul la revolta, la adevar si la onoare. Lui Camus i-au repugnat colectivismele de orice fel. La fel si liberalului de centru care este H.-R. Patapievici. Despre Camus s-au rostit nenumarate abjectii. La fel si despre Patapievici. Profetii si servitorii totalitarismului, indiferent de mastile pe care le arboreaza, nu i-au iertat nici pe primul, nici pe cel de-al doilea. Tot ce pot spune acum este ca fara oameni ca ei sfera publica este saracita, vaduvita, schilodita.
Iata doua fragmente din conferinta tinuta de autorul “Omului recent”:
Despre oamenii care detestă: “Poţi să urăşti, dar să nu ai îndrăzneala urii tale”
“Am marota dezbaterii publice şi cred că totul trebuie realizat cu cuvântul. Dacă nu, cum spune Dimitrie Cantemir în “Istoria hieroglifică”, “ce nu să începe cu cuvântul să sfârşeşte cu bâta”. De aceea cred că trebuie să încercăm măcar să folosim cuvântul, ca să diminuăm şansele ca totul să se încheie cu bâta.
Am stat de vorbă cu foarte mulţi oameni şi am remarcat următorul lucru: am văzut îndârjirea. Am văzut un lucru pe care nu l-am întâlnit în anii ’90. Cu siguranţă că el exista, pentru că pasiunile erau foarte mari, dar, cum am spus, cei care te detestau nu intrau în vorbă cu tine. Era un fel de convenţie – “nu ne amestecăm unii cu ceilalţi”. Acum, există un soi de prozelitism al celor care detestă.
Oamenii care detestă astăzi au căpătat curaj. Teza mea este că au căpătat curaj din cauza – ori datorită, spuneţi dumneavoastră cum e bine – televiziunilor, care, prin stilul moderatorului, care este de fapt un incitator, prin tonul cu care tratează chestiunile, a dat curaj foarte multor oameni de a trece dincolo de forul interior: se simt legitimaţi de a face pasul în spaţiul public şi de a-l interpela pe omul cu care au identificat dezagrementul, pentru a-l pune la punct.
E primul lucru: faptul că aceşti oameni au îndrăzneala urii lor. Ceea ce e foarte periculos. Poţi să urăşti, dar să nu ai îndrăzneala urii tale. Al doilea lucru este impermeabilitatea la argument. Acum pot să spun şi cum arată transparenţa ochiului celui care respinge orice argument. Este un soi de matuitate care se depune pe ochi, e ca un fel de cataractă care îl face mat. Privirea lui nu are limpezimea luminii care pleacă din ochi şi care te reconfortează atât de mult când vorbeşti cu un om. Nu. Este ceva îndârjit în spatele acestei matuităţi: nu vrea să asculte nimic. Pentru el eşti ăla, eşti ăla care este anti-naţional, eşti ăla care distruge cultura română, eşti ăla care a făcut tot ce a auzit el de la Antena 3 – Mihai Gâdea, Mircea Badea, Dana Grecu – că ai făcut. Ăla eşti.
Şi asta îmi evocă un mic vis-à-vis al lui Dan Perjovschi din “22″. El spune aşa: “De facto, Patapievici este un intelectual cenzurat. Orice ar spune, ştiu alţii mai bine decât el ce a spus. Orice ar spune, el spune, de fapt, ce spun alţii despre el”. Mi-a deschis ochii Dan, pentru că există o formă de cenzură care nu interzice ceea ce spui, ci este cenzura care înconjoară orice ai spune cu o etichetă care, de regulă, pentru a fi eficace, este un stigmat.
Am putut să descopăr pe pielea mea, din 2008 încoace, nu acte donquijoteşti precum “Retrageţi-i lui Patapievici cetăţenia română”. Nu. Am văzut cum, treptat, sunt înconjurat cu un soi de ecran, care nu mă protejează, ci mă individualizează ca om care este deja stigmatizat. E motivul pentru care, din iulie 2010, eu n-am mai publicat nimic în presă.”
Despre perioada “sa” interbelică: “A durat exact 20 de ani. De-acum, nu voi mai fi un actor public”
“Despre perioada interbelică, Eliade avea un articol faimos în care se întreba “cât timp avem la dispoziţie”. Îl reproduc foarte liber. El era obsedat că nu avem mult timp la dispoziţie şi că, deci, ceea ce noi numim perioada interbelică se va încheia repede şi că trebuie să facă lucrurile repede şi bine, pentru că nu mai e timp. A avut dreptate, intuiţia lui a fost corectă. Timpul n-a mai avut răbdare cu oamenii şi au început catastrofele, sub forma legilor rasiale în ’38, în ’40 statul naţional legionar, războiul şi tot ce-a urmat, comunismul… Intuiţia lui Eliade a fost corectă: sminteala n-a mai putut fi oprită, cu contribuţia, fireşte, a noastră.
Pentru mine, perioada interbelică a început în 1992, când am debutat şi am cunoscut spaţiul public. Ea s-a încheiat în 2012 şi a durat exact 20 de ani. De-acum înainte, în spaţiul public voi apărea numai în forme care nu vor mai semăna cu cele dinainte. Voi accepta să ţin conferinţe ca cea de-aici, dar eu nu voi mai fi un actor public şi un intelectual public, aşa cum am spus, pentru că mi-a ajuns.”
Articol publicat si pe site-ul contributors.ro.
