De același autor
Acum 45 de ani, trupele celor cinci state ale Pactului de la Varsovia (URSS, Bulgaria, Polonia, RDG si Ungaria) au ocupat Cehoslovacia si au impus abandonarea experimentului cunoscut sub numele de "socialism cu chip uman". Acum cinci ani truple ruse atacau Georgia. Ceea ce dovedeşte că există anumite constante ale comportamentului internaţional al Kremlinului, dincolo de profesiunile de credinţă ideologice. In multe privinte, doctrina Putin este o reluare modernizata a doctrinei Brejnev.
Brigandajul, dispreţul pentru drepturile naţiunilor mici, imperialismul şi expansionismul au fost şi rămân elemente-cheie ale unei direcţii extrem de influente din cultura politică a Rusiei. Să nu uităm, Stalin a fost el însuşi implicat în 1921 în anexarea unei Georgii (Gruzii) ce-şi visa o autonomie democratică. Dosarul gruzin a fost catalizatorul rupturii finale dintre Lenin şi cel ce avea să devină succesorul său.
Pentru marxistul Lenin, Stalin nu era decât un odios satrap velicorus. Internaţionalismul bolşevic al perioadei „romantice“ s-a evaporat rapid. Politica externă sovietică a continuat linia ţaristă, de impunere a unei cât mai vaste sfere de influenţă şi de colonizare a statelor considerate ca aparţinând acesteia.
Mai întâi Revoluţia Maghiară din 1956, apoi Primăvara de la Praga, în 1968, au simbolizat mişcări de recucerire a suveranităţii statale şi a demnităţii civice. Născute din ceea ce s-a numit revizionismul marxist - un curent intelectual marcat de deziluzia faţă de atrocităţile staliniste - aceste eforturi emancipatoare s-au întâlnit cu contraofensiva panicată a unei nomenklaturi pentru care asemenea „devieri“ erau absolut intolerabile. Cum ar fi putut un Brejnev, un Suslov sau un Kosighin, indivizi crescuţi şi formaţi sub Stalin, să accepte chemarea la pluralism, conţinută în dinamitardul „Manifest al celor două mii de cuvinte“, scris de romancierul Ludivk Vaculik şi publicat la Praga în vara anului 1968? Cum ar fi putut liderul est-german Walter Ulbricht accepta desfiinţarea cenzurii şi constituirea de cluburi civice independente?
Ceea ce se petrecea la Praga era exact opusul socialismului de cazarmă practicat de Kremlin şi de vasalii săi necondiţionaţi. Într-un faimos discurs, Ceauşescu a condamnat invazia, dar nu a îmbrăţişat nicicum reformele radicale. Destalinizarea de la Bucureşti a rămas un deziderat utopic, o făgăduinţă trădată. Dar acel discurs a reprezentat momentul de suprema glorie al liderului de la Bucuresti, singura clipa din cariera sa cand s-a bucurat de o reala popularitate. Din nefericire pentru tara si, in final, pentru el insusi, n-a inteles ca un desantat cult al personalitatii nu inseamna patriotism si ca prigonirea gandirii libere nu echivaleaza cu independenta nationala. Aveam atunci 17 ani. Ca atatia dintre prietenii mei, speram ca Romania va merge pe o linie a liberalizarii interne, a reformelor si deschiderii spre Vest. Ne-am inselat amarnic.
Faptul că Alexadner Dubcek şi camarazii săi propuneau un „socialism cu chip uman“ poate părea astăzi un vis don-quijotesc, dar la vremea aceea era o opţiune ce părea realizabilă. Astăzi ştim că ele aveau să eşueze tragic, dar înainte de invazia din august lucrurile nu erau prestabilite. Nu există un determinism istoric absolut, nu există condiţionări fatale. Dimpotrivă, iniţiativa umană poate genera situaţii inedite, obligându-i chiar şi pe cei mai înverşunaţi dogmatici la anumite concesii.
Ceea ce s-a petrecut în Cehoslovacia a fost finalul unei viziuni sufocante despre ceea ce înseamnă socialism. A fost o încercare de a rupe cu bolşevismul în favoarea unui alt model de societate, în care drepturile omului să nu mai fie călcate în picioare. Între ianuarie şi august 1968 s-a produs scindarea conducerii de partid: pe de-o parte a existat grupul condus de Alexander Dubcek, premierul Oldrich Cernik, preşedintele Adunării Naţionale Josef Smrkovsky (veteran comunist, fost deţinut politic în anii ’50) şi preşedintele Frontului Patriei, Frantisek Kriegel. Acesta din urmă, de profesie medic şi fost voluntar în Brigăzile Internaţionale din Spania, a fost singurul care a refuzat să semneze protocolul capitulard de la Moscova, impus de sovietici după ocuparea ţării. La polul opus, obsedaţi de pierderea monopolului puterii, acţionau din umbră, dar persistent, oamenii sovieticilor: liderul comunist slovac Vasil Bilak, secretarul CC Alois Indra, cadristul Milos Jakes şi alţii de aceeaşi factură. După august 1968, aliaţi cu cameleonul politic Gustav Husak, aceşti trădători ai Cehoslovaciei au fost arhitecţii sinistrei politici de „normalizare“.
Intervenţia militară a produs un seism în rândurile mişcării comuniste mondiale. Hegemonia moscovită s-a văzut confruntată cu o irezistibilă tentaţie centrifugă. Ultima conferinţă mondială a partidelor comuniste a avut loc în iunie 1969 şi a consacrat falimentul irevocabil al centrului moscovit. În noiembrie 1968, la Congresul Partidului Muncitoresc Unit Polonez, Brejnev a formulat infama doctrină a suveranităţii limitate.
Exact în acea perioadă a prins fiinţă strategia eurocomunistă, situată la antipodul a ceea ce Sartre a numit le socialisme qui venait du froid: era respins mitul veşted al dictaturii proletariatului şi se promitea, încă o iluzie, o cale radical diferită spre socialism. Înfrângerea Primăverii de la Praga a constituit năruirea amăgirii că schimbarea decisivă poate veni din interiorul sistemului, ca un fel de dar al nomenklaturii „luminate“. Anii următori au probat, dimpotrivă, că sovietismul era incurabil bolnav şi că prăbuşirea sa era inevitabilă.
