Monumentele infamiei: Bust pentru Paunescu, intelectualul lui Ceausescu, Iliescu si Ponta

Traim la ceasul lipsei de rusine si de memorie. Nu ma mira catusi de putin faptul ca se inaugureaza in inima Bucurestiului un bust al lui Adrian Paunescu. M-ar fi mirat sa fie altfel.

Marele bocet national de la moartea poetului de curte al dictaturii lui Ceausescu nu s-a incheiat. Privind inapoi si reconsiderand acel moment, as spune ca, simbolic, restauratia a inceput in noiembrie 2010. Nu era glorificat doar fostul conducator al Cenaclului Flacara al “tineretului revolutionar” (cel nerevolutionar asculta muzica la Europa Libera). Cititi pasajele despre Paunescu din “Raportul Final” si veti vedea in ce a constat rolul nefast al acestuia (precizez ca nu am scris eu acel capitol, ci doi specialisti reputati in istoria literaturii romane, profesorii N. Manolescu si Eugen Negrici).

“Cenaclul a început în curând să semene, prin rânduială şi gestică, cu săvârşirea unui ritual: modelul religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare când vrea să aibă succes. Poetul nu uita, însă, niciodată să amintească tuturor celor încântaţi de ce văd şi de ce simt că datorează Conducătorului suprem – care vorbeşte prin gura lui – supunere şi iubire, căci numai El le poate asigura, în vremurile acelea tulburi şi în colţul acesta de lume, liniştea şi stabilitatea. Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei şi regimului lui Ceauşescu. Acest scriitor, prin acţiunile lui, prin personalitatea lui care fascina şi descumpănea, a prelungit existenţa comunismului naţionalist-ceauşist, precizându-i, cristalizându-i şi întrupându-i doctrina. În schimbul serviciului făcut conducătorului, Adrian Păunescu – un nume pe buzele tuturor – a devenit indispensabil şi puternic în ierarhia propagandei, slobod să înfăptuiască, să îndrepte erori, să facă numeroase fapte bune, să acţioneze peste limitele ştiute. A fost citit cu pasiune, versurile lui i-au fost recitate şi cântate cu vehemenţă, cum nu ştim să fi fost vreodată recitaţi şi cântaţi poeţii neamului. Dar nu putem uita că a atras într-o cursă propagandistică sufletele candide ale adolescenţilor, izbutind să deverseze energiile lor explozive în numele supravieţuirii unui regim odios. Din perspectiva dăinuirii acestuia, se poate spune că interzicerea Cenaclului Flacăra – la insistenţa unor membri ai clanului care au profitat de moartea unor tineri în timpul „reprezentaţiei” – a fost cea mai mare eroare tactică a Secţiei de Propagandă a partidului.”

Despre rolul lui Paunescu in construirea si functionarea religiei politice a stalinismului national a scris o valoroasa lucrare Alexandra Tomita. Adrian Paunescu a fost principalul mitograf al unei cosmologii sombolice in care lui Ceausesci ii revenea rolul de Suprem Demiurg.

In exceptionala sa lucrare “Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitatile si propaganda” aparuta la Editura Pro, profesorul Eugen Negrici include in capitolul “Mantuitorul” al antologiei finale poemul lui Paunescu intitulat “Viitorul Romaniei”. Nu e vorba doar de apoteoza cultica la adresa “Ceahlaului gandirii”, a “baciului national” cum il numea Popescu-Dumnezeu, ci de afirmarea sacralitatii mistice a partidului totalitar, indrumat de liderul providential: “Asa am spus si spunem, si-asemenea vom spune/In fiecare clipa, la bine si la greu:/Partidul e puternic nutrit de natiune,/Partidul e poporul la rangul de nucleu”. Ar merita ca la teza de bacalureat, la proba de romana, sa se ceara un comentariu al acestei strofe paradigmatice, eventual prin comparatie cu nu mai putin abjectul poem al lui George Lesnea, scris in perioada Gheorghiu-Dej, despre ubicuitatea Partidului care “e-n toate/E-n cele ce sunt/Si-n cele ce maine vor rade la soare”.

Procesiunile ritualice din noiembrie 2010 reprezentau de fapt o sanctificare a unui personaj care se identificase total cu cele mai scandaloase actiuni propagandistice ale comunismului dinastic. Mai mult, era vorba de o exaltare a rolului lui Paunescu dupa 1990, cand fusese, ca unul dintre liderii asa-numitului Partid Socialist al Muncii, alaturi de Ilie Verdet, Ion Sasu si Tudor Mohora, port-drapelul revansei comuniste. Devenit senator PSD cu binecuvantarea lui Ion Iliescu, fostul menestrel de partid si de stat, trepadus de Curte Noua cum l-a numit Monica Lovinescu, a fost inclus in galeria trambitasilor permanenti ai acestui partid. In momentul cand TVR a cutezat sa ofere analize pertinente referitoare la la supremul apologet ceausist, Victor Ponta s-a adresat Senatului, acuzand conducerea insitutiei ca a prezentat tendentios stirile despre funeraliile celui pe care il considera egalul lui Eminescu (am trait sa citim si asemenea enormitati). La ceremonia de sambata pentru dezvelirea bustului, au vorbit, printre altii, academicianul Eugen Simion si fostul vicepremier fesnist, unul dintre principalii autori ai mineriadei din iunie 1990, geologul ocultist Gelu Voican-Voiculescu. Dl Simion nu s-a marginit la a elogia ceea ce el considera meritele poetice ale lui Paunescu, dar a mers pana la a spune: “Adrian Păunescu a fost şi un om politic remarcabil”. In ce sens, domnule Simion?

Romania are azi un premier indragostit de versificatiile patriotarde ale bardului din Barca si de extazul guerillelor latino-americane ale anilor 60 si 70. Nu discut gusturile, este evident dreptul lui Ponta sa savureze odele paunesciene si proza bolsevica a lui “Che” Guevara. Dar atunci cand spune ca nu si-ar dori ca fiul sau sa invete in scolile marcate de “regimul Basescu” ajungem la o chestiune mai grava. Doreste Victor Ponta ca fiul sau sa creasca in minciuna, sa creada ca turpitudinea, infamia si abjectia, proprii comportamentului lui Paunescu, sunt valorile autentice, iar altruismul, onoarea si curajul moral sunt mizerabile vicii?

Pozitia mea pe tema Paunescu am afirmat-o deschis chiar pe 5 noiembrie 2010. Ce n-am anticipat atunci era viteza cu care se va produce ofensiva restauratiei:

PS. Nu stiu cine este cel care a cutezat sa sfideze ieri obscena chermeza revansista organizata de primarul Ontanu. Este tanar, il cheama Marinescu. A strigat ceea ce trebuia strigat, ca un om liber. Exista clipe cand un singur om poate salva rusinea unei intregi colectivitati. Este ceea ce-a facut dl Marinescu. Il asigur de deplinul meu respect. Atata vreme cat exista astfel de oameni, nu este totul pierdut. Ramane insa o mare intrebare: Unde au fost indignatii d’antan? D Claudiu Craciun era in vacanta?