Mai avem "cultura nationala"?

 Am parcurs in ultima vreme trei carti despre "cultura": in ordinea lecturilor, Thomas Friedman (Pamantul este plat, 2005), H.-R. Patapievici (Despre idei si blocaje, 2007) si Régis Debray (Un mythe contemporain: le dialogue des civilisations, 2007). Cei doi autori straini discuta cultura de pe pozitii foarte diferite din perspectiva raportului dintre local si global, dar asemanatoare in raport cu cartea eseistului român sub unghiul ideii de "cultura nationala". Din perspectiva deschiderii culturale a celor trei autori, Thomas Friedman mi se pare a fi liderul: foarte bun cunoscator al evolutiei economice si culturale a Asiei Orientale, desi fara baze teoretice aparente, Friedman demonstreaza ca bunastarea indivizilor depinde de constientizarea "aplatizarii" pamantului si de actionarea in consecinta. Ceea ce sugereaza el - prin exemple contrastive: China si Mexicul, de pilda - este faptul ca frana si acceleratia in integrarea globala a localului este cultura locala. Cu cat cultura locala rezista la globalizare, conotand foarte dihotomic prezentul si trecutul, alteritatea si identitatea, ea se izoleaza si comunitatea se macina repede in conflicte interne. In tot acest discurs "deschis", Friedman aduce totusi o critica surprinzatoare sistemului de invatamant american si mai ales societatii americane care nu mai incurajeaza deloc orientarea profesionala catre stiintele exacte, motorul evolutiei in competitia pentru fericire sociala. El avertizeaza ca, in ritmul in care se dezvolta invatamantul stiintific chinez, chinezii vor ajunge in curand egalii americanilor nu numai in materie de executie, ci si de inventie.

 Régis Debray vizeaza o arie ceva mai restransa (cultura occidentala versus cultura locala) si postuleaza o opozitie oarecum clasica: cultura versus tehnologie. Prima ar asigura diferenta, ultima este agentul integrarii, dar mieux vaut culturi diferite neintegrate tehnologic, pentru ca, in felul acesta, dialogul sa nu devina monolog al unei culturi unice. El enunta doua motive ale crizei culturale prin care trece lumea: cresterea galopanta a populatiei si replierea locala pe care globalizarea tehnologica o reactiveaza, conform unui model de proportionalitate inversa - cu cat lumea incepe sa semene, cu atat indivizii incearca sa se deosebeasca, iar acest din urma efort se realizeaza prin intermediul culturilor locale. Dreptul la diferenta trebuie astfel sustinut in mod real, scrie Debray de pe pozitia unui intelectual francez antiamerican, in bine (contestatar al unei hegemonii), dar si in rau (contestarea e retorica). Régis Debray pare interesat exclusiv de o idee de cultura ca discurs, ca mediere, ca "stat de vorba", in vreme ce Friedman vorbeste din interiorul unei competitii intre concurenti care fac: opereaza, produc, castiga. Punerea in oglinda a celor doi eseisti spune multe despre pozitia fiecaruia in ceea ce priveste ideea de cultura la inceputul mileniului III. De pilda, demonstreaza ca, atunci cand nu poti face ceea ce vrei, ramane sa spui ce ai face daca ai putea.

 Presupozitia cartii lui Patapievici este una implicita: exista o cultura româna. Sa luam de pilda citatul: "Cultura româna s-a format ca o cultura moderna dupa modelul culturii generale. Disfunctia ei majora, pana acum, a fost incapacitatea de a naste in sanul ei, in mod organic, culturi de specialitate viabile" (p. 152). Sigur, exista o cultura româna in primul rand datorita existentei limbii române si datorita unui trecut - chiar daca recent - românesc. Dar daca extindem putin semnificatia ideii de cultura - de pilda, la felul in care punem cuvintele sa lucreze si la felul in care noi insine lucram - avem oare ceva ce se poate numi cultura româna diferit de alte culturi nationale sau, ceea ce cred, ar fi vorba despre o cultura regionala in care suntem foarte bine integrati? Debray vorbeste, in contextul conflictului dintre cultura si tehnologie, despre "balcanizarea" societatilor pentru care sacrul a devenit obiect estetic si, deci, de schimb, in cadrul unei sensibilitati contemporane reactive, cum spuneam, la nivelarea tehnologica. Mi se pare ca exista, in teza lui Patapievici, un anacronism: cultura nu mai poate fi privita astazi in primul rand - pentru ca este tot mai putin astfel - ca posesiune, productie, implinire nationala; nu cred ca putem vorbi la modul general de existenta unor entitati culturale distincte din perspectiva nationala. Mai degraba frontierele culturale separa regiuni, genuri, epistemologii, dar asta nu se petrece intre granitele unor state. Ceea ce pe vremea lui Cioran putea sa aiba un sens, in Europa celor 27 nu mai are un acelasi sens. Dialectica centru-periferie persista, dar ea individualizeaza cu greu o tara printre toate celelalte. Exista o cultura centrala, dominata de metadiscurs, in Occident; exista etnoculturi locale; exista culturi de gen si transgender - cu condescendenta de rigoare; exista un discurs cultural anglo-saxon, unul francez, unul german. Dar nu cred ca exista, la nivelul culturii stiintifice si tot mai putin la cel al culturii generale, culturi nationale. Sunt cercetatori cehi, slovaci, bulgari, sierra-leonezi, dar nu putem pretinde o monadologie culturala in care diverse monade nationale sa arunce asupra lumii diverse lumini, idei, fantasme modulate de un "pamant" care le imprima identitatea inainte de a fi lansate in lume.

 Absenta culturii de specialitate din spatiul românesc nu-l particularizeaza absolut deloc in randul culturilor din Estul Europei. Articolul1 lui Eugen Ciurtin - publicat, de altfel, in limba engleza, in volumul Religious Studies - demonstreaza un lucru evident, pe care nimeni nu-si da osteneala sa-l comenteze, nu numai in domeniul culturii de idei: situatia României nu este cu nimic deosebita, in privinta functionarii culturilor de specialitate, de cea din Bulgaria, Ungaria, Serbia, Tarile Baltice, Slovacia etc. Enuntul "disfunctiei majore a culturii române" este sintagmatic; la fel functioneaza toate culturile nationale din jurul nostru, astfel ca absenta diferentei specifice fata de alte culturi nationale vecine ar fi indreptatit un decupaj mai degraba asemanator cu cel ales de Eugen Ciurtin: Europa de Est. Abia opozitia cu marile culturi ii da sens. Intrebarea "de ce nu putem fi o cultura mare?" nu cred insa ca are vreo valoare si, in mare, natura ei retorica raspunde inclusiv la uimirea de a nu avea o piata concurentiala a ideilor si o continuitate in exploatarea lor; pe scurt, explica din start non sequitur-ul pe care i-l imputa Patapievici. Numai in culturile mari intalnim traditii culturale teoretice si tocmai prin asta se deosebesc ele de cele mici, fara ca aceasta diferenta sa epuizeze definitia lor contrastiva.

 Desigur, Friedman vorbeste raspicat si despre cultura stiintifica americana, dar o face de pe pozitiile celui care stie ca aceasta are o identitate certa: spatiul academic american este pur si simplu cel mai ravnit de toti cercetatorii din lume. Pozitia universalista a lui Debray nu trebuie nici ea sa ne iluzioneze: este vorba despre un intelectual pentru care, poate in mod inconstient daca altfel nu, universalitatea culturala este o idee franceza. Dar, pentru ca nu poate lua parte la competitia culturala din care, deocamdata, America ramane castigatoare, critica asimilarea culturii cu tehnologia, pe de o parte, pe de alta nu vorbeste explicit despre "cultura franceza". In sfarsit, discursul eseului lui Patapievici pare - in ciuda faptului ca demararea unei astfel de discutii este intr-adevar "la zi" - mai degraba localist. Oricat de hulit voi fi, as fi sau sunt pentru ceea ce voi spune acum, cred ca, daca n-am putut avea o cultura nationala majora in epoca natiunilor, de acum incolo nu mai putem face nimic pentru a imbunatati lucrurile. E ca si cum incerci sa repari o trasura proasta cand pe langa tine vajaie bolizii. Ce-i drept, trasura nu dispare, dar nimanui nu-i mai pasa, de-acum, care este cea mai rapida trasura din lume. Visul sau cosmarul lui Cioran din Schimbarea la fata a României nu mai are referent: nu ne-ar strica sa intelegem cat mai repede asa ceva.

 1. Eugen Ciurtin, Eastern Europe in Gregory D. Alles (ed.), Religious Studies, Routledge, 2008. Ii multumesc pe aceasta cale autorului pentru amabilitatea de a-mi permite sa citesc

in avanpremiera un articol erudit dintr-un domeniu strain mie, istoria religiilor, care insa imi serveste demonstratiei.