Darurile lui „22“

După ce Domnul Dumnezeu făcu lumea – bine, rău, cum se pricepu moşul – se prezentară înaintea Lui toate creaturile pentru a-şi primi calităţile şi defectele. Lucrul e bine cunoscut şi a fost povestit de multe ori în diferite chipuri. Ceea ce însă nu se ştie este că şi ziarele, revistele, posturile de radio şi televiziune – acelea care urmau să existe de-a lungul istoriei în diverse locuri şi în felurite momente – veniră şi ele, aşezându-se la o coadă lungă. Aşa că, după ce până şi stridiile şi libărcile îşi căpătară ceea ce li se cuvenea, veni şi rândul presei.

În faţă ieşi mai întâi un post de televiziune, dispus să dea în direct şi un viol.

– Ai să ai succes, spuse Domnul. Te va privi lumea seară de seară cu răsuflarea tăiată, să vadă dacă a apărut cine a dispărut şi viceversa. Dar te vor dispreţui intelectualii!

– Bogdaproste!, răspunse postul încântat.

Se apropie apoi un alt post, cu trei capete, toate seci.

– Mie ce-mi dai, Doamne?, întrebă el înfrigurat pe trei voci.

– Să faci din albă neagră şi din neagră albă, să spurci şi să lauzi pe cine vrea patronul şi de ruşine să nu ştii!

– Săru’mâna, răspunse postul, sărutându-i Domnului sfânta dreaptă, aşa, ca exerciţiu prealabil.

După un timp, iată încă un post, mai mic ceva, dar vioi şi înscris în realitate.

– Eu ce primesc?

– Tu ai să ai fete mişto drept prezentatoare, dar nu prea isteţe. Ai să ai şi un director mintos, dar care se va pleca precum trestia după cum bate vântul...

– Nu mă sperie niciun vânt!, mulţumescu-ţi, Doamne.

Urmară rând pe rând şi celelalte posturi şi jurnale şi reviste, toate primindu-şi partea menită lor de Înţelepciunea supremă: unele să aibă bani mulţi, altele să dea faliment repede, altele să se vândă ieftin, altele să aibă editorialişti valoroşi pe care să-i concedieze, altele să lucreze în mod programatic cu nerozi; unele publicaţii fură înzestrate cu darul de a înjura fără perdea, foarte multe – cu cel de a minţi continuu.

Una – o gazetă săptămânală – primi ambele aceste preţioase daruri în asemenea proporţie măreaţă, încât avea să devină cândva un model de neegalat. Dar şi numărul de procese în care urma să fie antrenată avea să ajungă la dimensiuni la fel de măreţe.

În sfârşit, la urmă de tot, sosi şi un săptămânal cam ponosit, dar cu intenţii mari şi cu orgolii şi mai mari. (Nu-i dau numele, dar îl cunoaşteţi – e dintr-o cifră repetată.)

– Mie ce-mi dai, Doamne?, întrebă el.

– Acuma vii, când tot ce-i bun am dat? Unde ai fost până acum, spuse Domnul cu necaz, căci ţinea la respectivul în taină.

– Păi, la redacţie, la difuzare, la Rodipet, la bancă, la un simpozion despre drepturile omului, la...

– Of, ce să-ţi mai dau? Tot ce-i bun s-a isprăvit. Bani n-o să ai, tiraj – meschin, sponsori pe sponci. Duşmani – din belşug. Te vor călca minerii, te vor înjura gazetele puternice, cinci guverne vor încerca pe rând să te dea afară din sediu. Unii te vor numi „bârlogul lupilor“, alţii îţi vor striga că eşti „arondat Cotroceniului“, mulţi te vor ponegri. Pentru unii vei fi „elitist“; pentru alţii – fără rost. Iată ce-ţi dau!

– Frumos m-ai dăruit, n-am ce zice! Poate găseşti totuşi şi ceva bun, răspunse revista, nu prea fericită.

– Vei dura 1001 numere şi încă mult pe atât!, încercă Dumnezeu să îndrepte lucrurile.

– Cu mizeria prevestită mai înainte nu văd care-i pricopseala!, obiectă revista, care avea replică.

Domnul tăcu puţin, se gândi, se scotoci, privi apoi la ceas văzând că e târziu şi că musai să încheie creaţiunea universală înainte de Sabat. Zise în fine:

– Bine, îţi mai dau ceva, dar nu ştiu dacă e de bine sau de rău, pentru că toţi ceilalţi s-au uitat chiorâş la asta... Scoase o arătare palidă şi jigărită, parcă stând să-şi dea duhul în orice clipă, dar cu ochii frumoşi:

– Asta-i Libertatea. Hai, ia-o şi du-te odată, că e ora închiderii!