Republica de la Berlin

Hotarat lucru, Berlinul nu aduce, politic, fericirea. Decat poate Angelai Merkel, prima femeie care accede la carma Germaniei. Altfel, capitala nu pare sa priasca nici unui lider. Bismarck, Kaiserul, Republica de la Weimar, Hitler - cate regimuri, atatea surpari, deraieri si pravaliri în adancuri. Extraordinar i-a mers în schimb Germaniei postbelice. In lipsa unei alternative convenabile, RFG îsi plasase guvernul într-un cochet orasel de pe Rin. Din mai degraba modestul, priceputul si ferm prooccidentalul Bonn s-a declansat “miracolul economic” german si reintegrarea tarii în familia natiunilor civilizate din care o expulzase nazismul. Bonnul îsi asumase chibzuita judecata a lui Hölderlin, potrivit careia pretentia de a transforma statul în paradis îl preface într-un infern. Mutarea capitalei, în deceniul trecut, la Berlin a starnit ca atare adversitati superstitioase. Surprinzator de viguroasa, aceasta opozitie interna a fost înfranta. Azi adeptii transferului - si nu doar ei - au toate motivele sa se întrebe încotro o va apuca “Republica de la Berlin”.

Statul asistential

Cat de grea va fi misiunea lui Merkel la timona unei aliante crestin-social-democrate compuse din adversari cu programe ireconciliabile, si nu din amici, nu e greu de prefigurat. Multi o vad în rolul de ostatec al propriei coalitii. Or, sarcinile ei sunt pe cat de mari, pe atat de urgente. Clar e ca, îmbatranind în ritmul ei actual, Germania îsi va vedea înjumatatita populatia în decursul unui secol, daca nu-si va schimba rapid si radical sistemul. La fel de implacabil se contureaza, în absenta unei revolutii neoliberale, falimentul proxim al acestui stat. Mandrindu-se cu harnicia muncitorilor ei, Germania îsi permite luxul improbabil de a întretine o armata de someri. Efectivul lor nu e comparabil decat cu ostirea de oameni nevoiti sa stea degeaba în epoca pulverizatei Republici de la Weimar. Educatia, care i-ar putea conferi sansa de a rezista pe termen lung concurentei asiatice, e deficitara. Asigurarile de pensii si de sanatate sunt în galeata, masurile de flancare sociale, prohibitive pentru investitii. In loc sa dea însa castig de cauza unor reforme, prudente în fond, recomandate de conservatori si liberali, alegerile germane s-au încheiat printr-un refuz al oricaror înnoiri social costisitoare. Propunerile dreptei ar fi determinat reducerea birocratiei, asanarea deficitului bugetar, sporirea investitiilor prin flexibilizarea pietei muncii si simplificarea sistemului fiscal, domenii amintind fiecare în parte si toate la un loc de labirintul Minotaurului.
Problema, pe care alegerile de la 18 septembrie n-au putut-o scoate din paradigma consensului antireformist, nu e însa doar una de sistem. E, înainte de toate, una de mentalitate.
Marota ei e statul asistential. Mai propriu denumit statul “providential”, de vreme ce înlocuieste cerul cu oranduirea sociala. Functionand pana la prabusirea Zidului berlinez, acest tip de statalitate a devenit temeiul neajunsurilor economice, sociale si financiare care au cotropit Germania dupa jonctiunea cu lumea libera si economia globalizata a spatiului ex-comunist. Clasa politica a preferat ani la rand sa ignore evidenta. Natiunile izbavite de cosmarul comunist sunt mai edificate decat cele din Vest. Merkel, care provine din Est, stie cat de greu e sa te dezbari de obiceiul trandaviei indus de abandonarea libertatii individuale si delegarea responsabilitatilor aferente hiperstatului colectivist, care are grija de noi toti de la nastere si pan-la moarte. Dar nu se va zbate ea în catusele unui guvern în care stanga va controla portofolii cheie în domeniul reformei, iar PSD si UCD vor dispune de un numar egal de ministere? E adevarat ca aparent fragila protestanta i-a surprins pe toti impunandu-se, rand pe rand, într-o lume a barbatilor, în propriul ei partid catolic si în fata unor boxeri politici de categorie grea. Dar nu i se cere totusi prea mult?
Mark Steyn o implora recent pe Merkel sa renunte la a forma o mare coalitie cu stanga si a se condamna la esec. Editorialistul american evoca un fapt divers, care ilustreaza problema. La Marsilia, autoritatile l-au arestat pe un individ care, spre a încasa pensia mamei, pastrase acasa cadavrul femeii, ascuns sub un maldar de rufe murdare. Smecheria tinuse timp de un cincinal, desi femeia murise la 94 de ani. Un scandal oarecare? Mentalitatea suptului de beneficii de la tata statului asistential e atat de extinsa, încat “la grande nation” a ramas socialista sub toate guvernarile de stanga si dreapta. Aceeasi neadecvare la rigorile globalizarii s-a precipitat si în rezultatul alegerilor germane.
Prin contrast, Svenska Dagbladet elogia nu de mult zelul reformist al lui Blair. Ravna lui, scria ziarul, “contrasteaza puternic cu angoasa provocata germanilor de ideea restructurarilor si cu modelul «Asterix», cu care Franta încearca sa se opuna globalizarii, tratand-o cu leacuri babesti si farmece autohtone”.
Cu aceasta Franta si cu Rusia lui Putin s-a împrietenit la toarta Germania lui Schroeder. Tot el a lansat moda antiamericanismului, descoperindu-i virtutile populiste. Aproape o treime dintre germani atribuie SUA, nu Al-Qaeda, responsabilitatea pentru atentatele de la 11 septembrie. Un segment enorm al populatiei germane refuza sa considere Iranul un pericol major la adresa pacii mondiale. Irationalismul manifest al unor atari pozitii, cu atat mai îngrijorator cu cat Germania nu e o tara oarecare, ci principala putere europeana, reclama o abordare serioasa a izvoarelor lui sociale.
“Germania nu stie ce vrea sa se faca atunci cand va fi mare”, afirma nu de mult un editorialist italian, stupefiat de scrutinul din septembrie. In fapt, nemtilor pare sa nu le mearga înca suficient de rau ca sa-i determine sa întoarca foaia. Dar teama care-i stapaneste e mai ampla decat a francezilor si olandezilor. Unul din motivele refuzului Tratatului European în Franta si Olanda fusese frica generata de “invazia” fortei de munca ieftine din Est si teama de o Turcie musulmana intrata în Uniune, în pofida neintegrarii multor imigranti islamici extremisti. Ca problema nu e, la rigoare, nici macelarul polonez ori instalatorul roman si nici “turcul si pistolul”, ci globalizarea, care nu mai permite sub nici o forma taiatul frunzei la caini si e incompatibila cu deficitul de democratie al monstrului birocratic european, se refuleaza cu placere în mediile politice. Discursurile festiviste rostite la Berlin sau Paris ocolesc sistematic adevarurile inconfortabile, evadarea din realitate amplificand angoasa generala.
De aici încolo orice scenariu catastrofic paraseste taramul alarmismului, transformandu-se în proiectie realista. Handicapata, prea putin guvernabila, angrenata pe drumul stagnarii, daca nu al declinului economic, Republica de la Berlin nu-si poate permite un esec al guvernului Merkel, care ar antrena în prabusire întreaga UE. O analiza riguroasa a acestui pericol va înregistra disocierea tot mai pronuntata a multor nemti de propriile traditii. Va constata mutarea din registrul religios în cel social a unei obsesive nevoi de securitate absoluta. Si va evidentia idolatrizarea muncii, devenita scop în sine, în pofida capacitatii ei tot mai reduse de a fi distribuita egal si convenabil tuturor. Germania e, partial, victima propriei istorii incomplet exorcizate. Tara sufera de-o incapacitate, istoric fireasca, dar nu mai putin pernicioasa, de a mai gandi utopia. Frica de propria putere, neîncrederea în orice proiect extern proactiv, de felul democratizarii lumii islamice, cotat automat drept imperialism, se asociaza fixatiei realizarii pe plan intern a unei justitii si paci sociale paradisiace. Credinta religioasa, ca si încrederea acordata caracterului rational al individului liber au fost relegate în sfera himerelor. Cordial detestate ca utilitarism anglo-saxon si voracitate capitalista ori misticism irational, liberalismul, individualismul si biserica au fost înlocuite de adorarea statului puternic, etern, providential. Ivit pe ruinele contradictoriilor idei hitleriste ale führerului, poporului si rasei, ca factori ordonatori supremi, noua entitate le-a înlocuit, îmbinand caracteristicile statului de drept cu ale celui asistential. A aparut astfel “statul de drept social”, compus cu ingrediente extrase din sistemul demolat al Republicii de la Weimar.
Dar teologia politica secularista si credinta cvasireligioasa în stat s-au perpetuat, fiind de altfel edificator utilizate de Schroeder. Spre a se salva in extremis, cancelarul staruise în campania electorala asupra necesitatii unui stat puternic, apt sa evite greselile administratiei americane, recte ale “statului suplu”, de pilda, în combaterea efectelor dezastrelor naturale. Cruciada lui Schroeder împotriva statului suplu s-a concretizat într-un foc concentrat asupra balonului de încercare a taxei unice de impozitare, lansat de crestin-democrati. Tirul a nimerit în plin, conservatorii si liberalii pierzand majoritatea, la care, altfel, ar fi putut spera.
Trimitand la titlul unei scrieri a lui Carl Schmitt, aceasta “teologie politica” nu se manifesta doar implicit. Aderenta castei functionarilor publici, o patura sociala cheie (înglobandu-i pe politisti, profesori si magistrati, dar si pe directorii de ministere), la teoria statului puternic e explicita. Prestigiul de care s-a bucurat gandirea germana în domeniu, de la teoria lutherana a celor doua lumi la adularea statului absolutist de catre Hegel si pana la ideologul statului totalitar, Carl Schmitt, popular si azi în pofida complicitatii lui cu nazismul, a ramas nestirbit. Max Weber, în schimb, a avut parte de 4 decenii de “uitare”, înainte ca Horkheimer, Adorno si Marcuse sa-i relanseze opera.

Colectivismul instinctual

Alimentat de o veche traditie prusaca antiburgheza, zdruncinat de revolutia franceza, restaurat dupa înfrangerea lui Napoleon, colectivismul instinctual a supravietuit în Germania si revolutiei pasoptiste, si lui Bismarck, si Republicii de la Weimar, si prabusirii celui de-al treilea Reich, care s-a folosit copios de el. Germania postbelica l-a pastrat aproape intact, eliminand doar orientarea lui militarista, care se dovedise nociva în primul razboi mondial si catastrofala în cel de-al doilea. Relativismul postmodern a exacerbat indiferenta fata de orice alte valori, în afara de pacifism, ecologie, si de cea suprema, a statului, si a întarit optiunea în favoarea unei democratii institutionale, aparent consensuale, în fapt vidate în buna parte de substanta dezbaterilor vii ale societatii civile si ca atare formale. Pilonii purtatori ai statului au devenit un sindicalism agresiv si partidele, care, administrate impersonal, la mare distanta de popor, au sfarsit, fatal, prin a semana cu niste castele kafkiene. Discreditarea lor a iscat faramitarea spectrului politic. Evacuarea din cetatea democratica a laissez-faire-ului si perceputa incongruenta dintre dreptul natural si cel social s-au compensat prin superproductie legislativa, exces de ambitie regulativa si crearea unei hiperbirocratii menite sa administreze jungla normativa. Germania nu are nevoie deci doar de reforme spre a face fata competitivitatii globale. Republicii de la Berlin îi trebuie o urgenta revizie a mentalitatilor si ideilor fundamentale pe care e întemeiat statul. Greu de crezut ca marea coalitie va face fata acestei sarcini, desi, cu Merkel în frunte, o redresare, fie si lenta, nu mai pare exclusa, daca se va impune ideea simpla ca statul puternic e cel suplu.
Privita din acest unghi, optiunea unei axe Washington-Londra-Bucuresti s-a dovedit justa. Chiar si cu o conservatoare la carma Germaniei, previzibila destindere a relatiilor transatlantice nu va atinge nivelul armoniei care marca odinioara raporturile americano-europene. Pentru romani, proxima distantare, fie si minima, a Berlinului de Moscova e o veste buna. In schimb, speranta deblocarii reformei romanesti prin aderarea la UE e mai iluzorie decat credinta în virtutile samanismului. Oricat ar parea de straniu, virtuala agravare a crizei ei actuale ar face UE mai susceptibila sa aiba nevoie într-un viitor nu foarte îndepartat de ajutor romanesc, decat invers. Asta daca guvernantii de la Bucuresti si-ar tine promisiunea de a face marea curatenie. Daca nu, Romania risca sa se scufunde mai devreme sau mai tarziu, împreuna cu restul batranului continent.

(Subtitlurile apartin redactiei)