Ca orice paria

Ca orice paria, Corneliu Vadim Tudor e un om de succes. Interzis in cercurile intelectuale care nazuiesc la o cultura nationala fara nationalism, Corneliu Vadim Tudor se poate relaxa: dincolo, in lumea electoratului comun si intre politicienii puterii continue, Corneliu Vadim Tudor e popular sau macar util. Demult, in anii '80, Corneliu Vadim Tudor nu era, inca, Vadim. Prescurtarea a devenit regula pe la inceputul anilor '90, atunci cand fost a pus la punct sistemul de forte si imagini politice in care traim si astazi. Vadim a devenit o emblema sintetica si rapida, o eticheta in carne, oase si discursuri, dar noutatea e aproape egala cu zero. Intr-adevar, povestea lui Vadim incepe in anii '80. Tot acolo se gaseste intelesul ei definitv. Noutatea demagogica a asaltului la care Vadim a supus tot ce misca si gandeste in Romania ultimilor 10-15 ani e o iluzie. Puterea si fascinatia pe care Vadim le exercita asupra aliatilor si dusmanilor sai nu sunt nici fapte de merit politic, nici noutatile asonante pe care trebuie sa le inghitim ca pret al vremurilor noi. Ele sunt un semn calm si sumbru al lipsei de schimbare istorica. Anii '80 continua. Aceasta anomalie cumplita e posibila doar pentru ca structura umana care ne-a dat formula politica si istorica a acelor ani nu a cazut si nici nu a imbatranit. Dimpotriva: confirmata de o revolutie pe care a stiut sa o joace la castig si invigorata de capturi fabuloase in bunuri si imagine, aceasta structura s-a desprins de conditia ei istorica. Ea a incetat sa mai fie decorul stramt si neguros al anilor '80 si a devenit conditia de lunga durata a vietii romanesti. Din acest motiv, ne aflam, inca, in anii '80 si traim simultan in scenografia anului 2004: putem tine patimas cu unul sau altul din mai multe partide, putem forta demisia lui Iordanescu sau putem evada in aventurile vietii mondene pe care ni le povestesc excitat zeci de posturi de televiziune. Nu am putut rezolva, insa, nici in 1994, nici in 2004, o problema care ne insoteste si ia mereu fata aceluiasi personaj: Vadim. De ce are decorul o viteza de schimbare atat de mare, dar Vadim ramane un reper constant? De ce nu oboseste iradierea acestui om, asa cum oboseste, pana la urma, forta de convingere a oricarui politician normal? Corneliu Vadim Tudor nu e un om normal. Prin 1985, cand am avut ocazia sa il cunosc si sa il urmaresc in treacat, am avut senzatia, pe atunci neclara, ca nu ma aflam in fata unei persoane autonome. Personajul parea un emisar, totuna cu mesajul pe care il rostea neintrerupt. Exista o singura alta persoana care mi-a dat, mai tarziu, aceeasi impresie: Ion Iliescu. Amandoi degaja, in feluri diferite, o lipsa totala de persoana si o forta de reprezentare colosala. Ce reprezenta si cine se reprezenta prin Corneliu Vadim Tudor? Omul nu era deloc atat de infricosator pe cat se zvonea. Masiv si sigur, electrizat de o jovialitate mereu in marginea vulgaritatii sanatoase, Corneliu Vadim Tudor scapara bancuri, trecand imediat la citate istorice ilustre, era cand neindurator, cand protector si mereu dornic sa convinga de o umanitate venita din calitatile omului simplu: ii placeau fotbalul si gluma cu care poti sparge un salon literar, dar nu s-ar fi atins de lucrurile sfinte - mama, tara, omul nevoias. Asa se prezenta omul, in momentele scurte de ragaz. Pe cine reprezenta acelasi om, dupa sueta amicala, odata reluate functiile sociale? Atunci: ideologia clasei conducatoare in stat. Astazi: la fel. In anii '80, ideologia clasei conducatoare nu mai era o chestiune de doctrina marxista. Ea era mai degraba un amestec tarziu, dubios dar real, de nationalism sentimental si resentiment plebeu.

Nationalismul avea o calitate impura datorata operatiei care ii daduse nastere: din vechea traditie istorica nationala fusesera scoase viziunea si discernamantul maestrilor (de la Iorga la Bratianu) si retinute doar tonul patriotic si un parfum in care se amestecau sangele bataliilor si tamaia din bisericile cumva afiliate si statului socialist, si credintei stramosesti. Aici, Corneliu Vadim Tudor era unul, poate cel mai harnic si entuziast, dintre interpreti. Usurinta, verva si cantitatea gazetariei sale de resort nu s-au oprit inca. A doua componenta, resentimentul plebeu, era polita pe care clasa conducatoare o platea, dupa 50 de ani de dominatie, amintirii istorice si supravietuitorilor culturii profesioniste romanesti. "Si noi putem avea idei, scrie carti, lucra in gazetarie. Si noi putem tine o cultura, cu oamenii nostri!" La capatul unui ev de purificare intelectuala, clasa conducatoare isi prezenta industria: noile combinate de valori nationale si vrednicii brigadieri ai scrisului. Corneliu Vadim Tudor era unul dintre ei. Nu cel mai cunoscut, pentru ca in umbra Generalissimului-agitator Paunescu nu era loc de rivali. Insa Corneliu Vadim Tudor avea doua mari avantaje: flerul care il facuse sa ghiceasca ambitia de fondator al noii culturi nationale pe care o traia regimul si iscusinta de a-i ghici in aparatul de Securitate pe promotorii noii orientari. In vreme ce Paunescu isi epuiza atletismul versificat in apropierea Partidului (o forta in declin), Corneliu Vadim Tudor era in ton si in relatii personale cu figurile mari ale Securitatii si Armatei (forte in ascensiune, care aveau, de altfel, sa dirijeze tranzitia spre noua ordine in stat). Poet al Patriei dincolo de orice, istoric nationalist sentimental, simpatizant al ortodoxismului simbolic si spectacular, el era perfect integrat in ideologia cu care se incheiau anii '80. Lumea din care coborau aceste idei ii era bine cunoscuta. Accesul la figurile si birourile cheie era o realitate cotidiana si logica. Corneliu Vadim Tudor a fost parte a acelei lumi si, de aceea, a cauta azi dovada scrisa a colaborarii sale cu Securitatea e totuna cu a cauta cererea de intrare in partid a lui Ceausescu sau jurnalul intim in care Pacepa isi programeaza fuga. Corneliu Vadim Tudor nu era o captura externa a Securitatii, asa cum au fost atatea mii si mii de informatori cu angajament scris. S-ar putea spune ca lucrurile au stat pe dos si ca dosarele de urmarire intocmite asupra lui Vadim sunt foaia de observatie din care putem intelege cat de mult a fost captat aparatul de Securitate de discursul si de potentialul lui Vadim. Cert e ca n-a fost vorba de o relatie de tip patron-angajat, ci de o osmoza in care e inutil sa cauti un contract. E inutil, pentru ca vina ambelor parti e stiuta si nu e nevoie de un angajament scris pentru a o dovedi. Romania traieste, insa, aranjamentul absurd in care recunoasterea juridica a culpelor de partid si Securitate depinde de cei ce au fost faptasi. In consecinta, vina "de la sine inteleasa" a unui Corneliu Vadim Tudor nu are nici un efect. Efortul CNSAS, factiunea serioasa, s-a incheiat cu o farsa. Vadim nu a fost dovedit pentru ca sistemul din care a facut si face parte nu a fost dovedit. In anii '80 sistemul era controlat de Securitate din dosul paravanului cojit al partidului, si Corneliu Vadim Tudor i-a pus la dispozitie dezinvoltura, limbarita munteneasca si patriotismul ortodoxo-antisemito-populist. Dupa 20 de ani, sistemul s-a indestulat de atata patrimoniu economic si a virat spre respectabilitatea si tehnicile Uniunii Europene. Vadim a facut acelasi gen de miscare, a mimat o civilizare miraculoasa si e la fel de util. Proscris in anii '80 de cercurile intelectuale ale celor proscrisi de statul comunist, Corneliu Vadim Tudor era totusi popular in lumea marunta si numeroasa a veteranilor interbelici cu amintirea figurii autoritate a Maresalului, dar si a populatiei de la bloc, acrita de saracie, pulsand de frustrari si redusa la viata de patriotism local a ghetoului. Proscris si in 2004 de cercurile intelectuale care au primit intre timp libertatea de a fi marginale, nu clandestin, ci organizat si public, Vadim e tot util sistemului cu care a colaborat. El e, bineinteles, tot popular in randurile celor ce au nostalgia ordinii absolute si in marele continent lumpen care uneste orasele României. Asa se masoara distanta intre România anilor '80 si România anului 2004. Departarea e mai mica decat s-ar putea crede si de asta e vinovat celalalt personaj care mi-a dat impresia unei capacitati enorme de reprezentare si a unei lipse totale de persoana: Ion Iliescu.