Regele şi noi

Încetarea din viață a MS Regele Mihai I e acea te­ra­pie de șoc emoțională care ne obligă să ieșim din ob­sedantul prezent și să privim realitatea în di­men­siunea ei istorică. Dincolo de tristețe, dincolo de necesare sentimente de culpabilitate colectivă, simțim că în asemenea momente avem acces la evi­dențe care în rest ne scapă. Iar zilele acestea lecția istoriei e poate mai aspră ca niciodată: ceva ire­mediabil se produsese undeva în trecut, dar abia acum conștientizăm trauma și dimensiunea ei ireparabilă.

Ironia istoriei ne spune că principele Mihai de Ro­mânia și Partidul Comunist din România s-au năs­cut în același an, 1921. Două destine care re­pre­zen­tau două principii de legitimitate, două universuri de valori, două sensuri ale istoriei. Rivalitatea lor a marcat un secol de istorie a României.

Unul trebuia să asigure continuitatea unei dinastii importate din Occident pentru a contribui la in­credibil de ambițiosul proiect al occidentalizării Ro­mâniei. Celălalt urmărea programatic so­vie­ti­za­rea României. După 1947, realitățile geopolitice au tranșat această rivalitate în favoarea impunerii modelului sovietic și a vectorului său instituțional: par­tidul-stat comunist. După 1989, căderea re­gi­mului totalitar, dispariția juridică a PCR și a URSS au redeschis problema reînnodării firului istoriei.

Acum știm că acea șansă s-a pierdut definitiv. Re­gii nu mor, corpul lor fizic se stinge, dar celui po­li­tic îi este asigurată continuitatea prin instituții. Corpul politic al regelui poate muri numai dacă se renunță definitiv la un principiu de legitimitate. Abolirea monarhiei s-a produs în România în con­textul unei ocupații sovietice, ceea ce a făcut ca regele exilat să rămână nu numai titularul unei for­me de legitimitate de ordin dinastic, ci și în ter­menii continuității constituționale.

Corpul politic al regelui a supraviețuit nu numai pe­rioadei inițiale a exilului, care putea fi pro­vi­zoriu, deși s-a dovedit definitiv, ci și în deceniile ulterioare, pentru că regimul comunist totalitar nu a ieșit niciodată din paradigma stalinistă și nu și-a creat premisele unei legitimități politice au­to­nome față de spectrul aparatului represiv (intern și potențial extern). Dovada acestei dependențe a fost dată în 1989, când smulgerea stemei de pe steag a simbolizat nu numai căderea unui pre­șe­dinte-secretar general al PCR, ci a unei întregi or­dini politico-statale.

Momentul 1989 este un moment al redeschiderii problemei principiului de legitimitate. Atunci, Re­gele Mihai avea 68 de ani abia împliniţi. Ca De Gaulle în 1958. Adenauer e ales cancelar la 73 de ani, Coposu avea 75 când refonda PNȚcd-ul. Pri­viți imaginile din aprilie 1992: ele nu sunt spec­ta­cu­loase grație prezenței mulțimii, ci grație unei în­tâlniri care e de fapt o reîntâlnire. Frumosul tânăr rege de ieri și poporul său se trans­for­maseră semnificativ în 45 de ani, dar ceva cvasi-organic părea încă să-i lege. Regele era orfan de țară, poporul postcomunist era orfan de sens. Nu, nu era orfan de re­ge. Pur și simplu nu știuse să-și cons­tru­iască o altă sursă a autorității legitime. Ma­joritatea celor care în 1992 au ieșit să-l în­tâmpine pe rege nu știau asta la începutul duminicii pascale, dar în fața spectacolului miraculos al mitului devenit tangibil au re­ve­nit acasă încărcați de o responsabilitate la înălțimea căreia nu au știut să rămână.

În astfel de momente, în jurul unor sim­boluri care încarnează valori profunde, va­lori care nu sunt (numai) naționale, ci ge­neral umane, dar care sunt celebrate la ni­velul unei comunități de sensibilitate, o po­pulație devine popor. Românii, în câ­te­va momente de grație, au trăit o astfel de stare. O stare care pe fond e una a exis­ten­ței unei comunități de speranță. De fiecare dată, însă, vâlvătaia s-a stins, iar memoria acestor momente a ținut loc de flacără de veghe. Moartea corpului fizic al regelui ne obligă să contemplăm nu numai im­po­si­bilitatea înnodări firului istoriei, dar și ris­cul stingerii acestei flăcări.

Sigur că există românii ca populație pe un teritoriu pe fond prosper, un stat român și o elită (politică și nu numai) ro­mâ­neas­că care îi gestionează resursele. Dar sun­tem siguri că o Patrie mai există? Moartea Regelui-corp politic convoacă posibilitatea morții Patriei, în măsura în care nicio altă autoritate legitimă nu a putut în același timp să fie recunoscută și să asigure o no­uă normalitate. Avem după 1989 o nouă tradiție constituțională care permite un regim hibrid, cu un stat confiscat etc., iar condiția normalității nu e îndeplinită. Poate că nu ieșim din „provizoratul is­to­ric“ tocmai pentru că temelia noilor ins­tituții e impregnată de o impostură pe alocuri criminală. Dincolo de corupția oa­menilor, corupția instituțiilor pare un orizont de nedepășit.

Regele-corp politic nu depinde de corpul fi­zic, dar poate fi omorât. După 1989 a avut loc o lentă ucidere a Regelui. Numai apa­rent Regele a avut o perioadă, după 1996, de exil voluntar. Acest exil aparent voluntar și tragedia morții în exil reprezin­tă un mesaj pentru noi toți.

Nu o populație hrănită cu propaganda na­țional-comunistă trebuie să simtă un sen­timent de vinovăție, ci numai cei care au perceput corpul politic al Regelui ca sursă de legitimitate. Adică, atât cei care au asi­gurat continuitatea statului în 1989 și care se simțeau amenințați, cât și noi, cei care am făcut prea puțin, deși înțelegeam mi­za. Și există o cauză profundă comună am­belor atitudini: frica. Regele-corp politic nu a fost ucis în numele unui ideal, ci din lipsa dorinței de a asuma orice idealuri. Dincolo de imaginea „bunului rege“, me­sa­jul morții în exil se îndreaptă acuzator împotriva noastră, cei care îl vom însoți pe ultimul drum cerșind o iertare istorică, dar pe fond nerecunoscând nici vina, nici definitiva înfrângere. //