Cum ajunge România o dictatură

Opoziția are slabe pusee de enervare față de ceea ce se întâmplă, e dezbinată, lipsită de idei și viziune. Uniunea Salvați România pare mai plină de energie, cu toate că a început cu greu să aibă reflexe de partid parlamentar, în schimb, liberalii și partidul din jurul lui Traian Băsescu supraviețuiesc de parcă n-ar vrea să mai revină vreodată la putere. România ar putea ajunge o dictatură fiindcă social-democrații au o strategie serioasă de acaparare a țării, în vreme ce partidele din opoziție nu au nicio strategie de a bloca PSD, iar președintele își conservă energia, preferând să tacă și să facă atunci când poate, știind deja că el e favoritul pentru alegerile din 2019. De aceea, adevărata opoziție o face Strada.

PSD: 1 miliard de euro plus, 1,5 milioane votanți minus

Ca orice lider, Liviu Dragnea are nevoie nu doar de imunitate, ci mai ales de resurse pentru a-și plăti loialitatea celor care îl susțin la putere. Știe că, în momentul când nu va mai putea fi generos cu ei, va cădea. E o lecție pe care a învățat-o de la predecesorii săi.

Pentru a se menține la putere, pentru a-și asigura bogăția și prestigiul, liderii PSD și ALDE au nevoie de centralizarea puterii, de un aparat care funcționează rapid și care răspunde imediat la co­menzi. Instaurarea dictaturii par­la­men­tare e un pas decisiv în acest sens, ob­ți­nut în primă instanță la Camera De­pu­taților prin schimbarea Regulamentului de funcționare: PSD și ALDE vor putea de acum încolo să cenzureze de jure opo­ziția. De facto, partidele din arcul guvernamental puteau și până acum să manevreze lucrurile în așa fel încât să saboteze opoziția, datorită majorității con­fortabile pe care o au prin bu­nă­vo­ința interesată a UDMR.

Noua arhitectură politică imaginată de PSD are nevoie de o justiție aservită ca trambulină spre o etapă viitoare, care nu ține doar de repararea onoarei lide­rului social-democrat, ci de o nece­si­ta­te mai largă a politicienilor din toate par­tidele (poate cu excepția USR, care n-a avut încă timp să se contamineze). Pentru Liviu Dragnea este și o urgență personală: împins de frica de con­dam­na­re și, poate, chiar de rușine (resim­ți­tă atunci când se întâlnește cu oficialii străini care-i laudă DNA și el se simte cu musca pe căciulă). De o libertate mai mare de mișcare au, însă, nevoie toți baronii politici, indiferent de cu­loarea lor, și toți clienții lor care pri­mesc contracte, din care decartează atât la partid, cât și la baron. Accesul la resurse trebuie făcut fără frica pro­cu­rorilor, la fel ca înainte de 2005. Bă­tă­lia pentru legile justiției și pentru mo­di­fi­carea codurilor este de fapt o bătă­lie pentru resurse, pe care Dragnea nu vrea să o piardă.

Liviu Dragnea și Călin Popescu-Tă­ricea­nu știu că trebuie să distribuie recom­pense generoase pentru a rămâne la putere: bani publici care, pe căi mai mult sau mai puțin întortocheate, ajung în buzunarele celor care con­tea­ză. În România, guvernul alocă bani în mod discreționar către județe, nu doar în funcție de partidele care sunt la pu­tere acolo, ci și după locul în ierarhia loialilor liderului maxim pe care îl ocu­pă primarul sau șeful consiliului ju­de­țean. De exemplu, ministrul Dezvoltării a avut dreptul anul acesta să distribuie aproape un miliard de euro auto­ri­tă­ți­lor locale și nu există niciun control asu­pra felului în care s-au cheltuit acești bani. Lucrurile sunt și mai si­gu­re, după ce în fruntea Curții de Con­turi a fost ales Mihai Busuioc, vechi colaborator al liderului PSD. Puterea lui Dragnea s-a consolidat substanțial în partid după ce a pus mâna pe această instituție care verifică felul în care se cheltuiesc banii publici.

Scoaterea din cărți a președintelui prin diminuarea prerogativelor este o altă cale de consolidare a puterii lui Liviu Drag­nea. Deja Klaus Iohannis a fost omis din procedura de avizare a pre­șe­dintelui Autorității pentru Comu­ni­ca­ții, a șefilor serviciilor secrete din ca­drul MApN și Ministerului de Interne.

PSD a deschis prea multe fronturi pen­tru a reuși să rămână convingător până la capăt. Modificarea Codului Fiscal se va deconta abia după 1 februarie 2018, când se va ști câte salarii au scăzut. Li­viu Dragnea și ai lui nu sunt interesați decât de cei care-i votează, nu-și risi­pesc resursele inutil. Astfel, potrivit stu­diului IRES făcut după alegerile de acum un an, 60% dintre pensionari și 54% dintre cei cu vârste între 55 și 64 de ani au votat cu PSD, la fel și 50% dintre șomeri, 60% dintre cei care au cel mult zece clase și 53% dintre locui­torii satelor. PSD s-a grăbit să mă­reas­că pensiile, salariile minime și aju­toa­rele sociale tocmai pentru a-și fideliza acest electorat și eventual pentru a-l lărgi. Sunt cei pe care nu vrea să-i piar­dă, știind că n-are rost să alerge după ceilalți.

Dacă duminică ar avea loc alegeri, PSD ar câștiga cu 39%, potrivit IMAS. Aces­ta este scorul tradițional al partidului, pe care l-a optimizat la scrutinul din 2016. A pierdut însă un milion și jumă­ta­te din electorat, potrivit directorului IMAS, Alin Teodorescu, din cauza Or­donanței 13 și a decapitării propriului premier.

Filosofia „statului paralel“ nu-i va aju­ta pe social-democrați să recâștige te­re­nul pierdut, dar agenda lor ascunsă pre­vede alte pârghii de distorsionare a pu­terii, cu ajutorul cărora să poată câș­tiga influență, bani și putere, dacă vor fi lăsați să o pună în aplicare.

Opoziția, dezbinată și fără strategie

PNL: hibernare și frică

Liberalii ar trebui să înțeleagă, poate, mai bine decât celelalte partide din opoziție că, fără o alianță puternică împotriva PSD, nu vor putea reveni la putere, că fărâmițarea formațiunilor care mizează pe o societatea deschisă înseamnă vânt în pânzele iliberalilor.

În loc să lucreze la consolidarea unui front comun împotriva coaliției de gu­vernământ, PNL pare mai degrabă în­clinat să-și atace potențialii aliați din par­lament. Invidioși pe succesul de sce­­nă al Uniunii Salvați România și lip­siți de simț practic, mai mulți liberali par nervoși pe USR. Alina Gorghiu, fos­ta pre­ședintă PNL, le-a spus condes­cen­dent parlamentarilor USR că n-ar avea destulă „substanță“ politică și că ar avea nevoie să fie ținuți de mână să nu se piardă prin jungla parlamentară. Ludovic Orban, Raluca Turcan și mulți liberali cu ștaif le-au aruncat în față celor de la USR metodele noi de luptă cu puterea, șantierele deschise de ei în social media și reproșul că nu stau cuminți în bănci să facă opoziție la fel ca în secolul trecut. PNL arată, de fapt, că se teme mai mult de USR decât de PSD, că se teme că nu poate să țină pasul cu mai tânărul partid și, mai mult decât atât, că are o frică vis­cerală că-și va pierde electoratul în fa­voarea celor de la Uniunea Salvați Ro­mânia.

În ultimul an, PNL și-a abandonat ideo­logia și ambiția de a căuta lideri puternici care să demonstreze că nu fac politică de dragul politicii. Ludovic Orban nu are un program serios de re­facere a partidului, iar opoziția sa față de contrareforma justiției este îndo­ielnică, în așteptarea soluționării pro­priului dosar de la Înalta Curte de Ca­sație și Justiție. În organizațiile pu­ter­nice din Transilvania, președintele li­beralilor e privit ca un neputincios ca­re nu știe în ce parte să ducă partidul, care nu are nicio idee de cum să refacă „dreapta“ și să o readucă la pu­tere. Complicitățile trecute și prezente ale PNL cu PSD (inclusiv la primăriile din Capitală) și oamenii noi pe care mizează (de exemplu, primarul ales re­cent la Deva, cercetat fiindcă și-a tri­mis șoferul să dea examen în locul său la materia „Corupția și modalități de combatere a acestui fenomen“, în ca­drul unui program de master) su­gerează că liberalii se află într-o lungă hibernare. Sondajele care arată o creș­tere a PNL de la 20% în ianuarie la 30% în noiembrie (IMAS) nu mar­chează un succes al liberalilor, ci o mutare a nemulțumiților dinspre PSD, ca în principiul vaselor comunicante. Liberalii nu înțeleg că nu au crescut în mod natural, în urma unor bătălii în­drăznețe, ci pe fondul derapajelor so­cial-democraților, iar cei 10% in­dicați de sondaje sunt volatili și pot ple­ca așa cum au venit.

USR, între puritanism și marketing politic

Pentru a supraviețui, USR are nevoie de un liant intern, care să țină loc de ideologie, și de parteneriate care să-l ajute să ajungă la putere. Uniunea Salvați România nu poate trăi doar din marketing politic, are nevoie de ceva mai solid: de proiecte pe termen lung.

Luptele interne pentru putere, des­păr­țirea de Nicușor Dan, liderul care a fă­cut posibilă ascensiunea Uniunii Sal­vaţi România, și disputa pe tema Coa­liției pentru Familie, câștigată la li­mită de progresiști, au ținut partidul pe loc. Potențialul tinerei formațiuni a fost aruncat în aer de inabilitatea frun­tașilor USR de a se concentra pe te­mele importante ale electoratului său. Nu absența ideologiei, ci mai de­grabă inconsistența și lipsa de coe­ren­ță face ca USR să nu poată, cel puțin deocamdată, să atragă de partea sa mai mulți oameni.

Marketingul politic agresiv folosit de USR este limitat. Oamenii vor să vadă lucruri concrete, nu doar lozinci, pan­carte și joc de scenă. În primul său an în parlament, Uniunea Salvați Româ­nia nu a adus niciun mare proiect de reformă, nu a prezentat nicio strategie de viitor sau vreo viziune despre cum ar putea accede la putere.

Respingerea oricărei forme de alianță din puritanism ar putea fi o greșeală cu efect pe termen lung, fiindcă, fără coaliții, partidele mici se transformă în partide și mai mici.