De același autor
Dacă Orientul Mijlociu ar fi un corp, atunci Iranul ar fi inima. Parafrazându-l pe marele poet persan Nizami Ganjavi (secolul al XII-lea), această constatare este perfect valabilă dacă privim o hartă a regiunii și mai ales a crizelor care o afectează. Iranul este un „imperiu de mijloc“, un stat care ocupă o poziție nodală, între lumea turcă, lumea arabă, lumea indo-pakistaneză și ruso-caucaziană, dar și la răscrucea intereselor marilor puteri, SUA, Federația Rusă, cuplul franco-german și China. Să amintim și faptul că Iranul are nu mai puțin de 525 de km de frontieră cu Afghanistanul. Pe scurt, un „pivot geopolitic“, după cum îl numea Zbigniew Brzeziński, unul dintre cei doi poli de putere (celălalt fiind Arabia Saudită) ai Golfului Persic și un stat far pentru lumea șiită. Această țară, de 82 de milioane de locuitori, și care, la orizontul 2050, va avea 100, se află în vecinătatea noastră apropiată, dacă ne gândim că între România și Iran se află numai Marea Neagră și Turcia. Iranul este o hârtie de turnesol a Orientului Mijlociu, iar evoluțiile din această țară se pot produce și în alte state ale regiunii: dacă ne uităm în trecutul nu foarte îndepărtat, vedem că Iranul a inaugurat seria transformărilor prin prima naționalizare a industriei petroliere în 1951, model pentru naționalizarea Canalului de Suez în 1956, prima revoluție islamistă în 1979, care a însemnat revenirea islamului politic, aspect care s-a văzut și în Pakistanul generalului Zia ul-Haq, care începe să folosească rețelele islamului militant ca profunzime strategică a țării sale. Iată doar câteva aspecte pentru care ar trebui să urmărim atent orice evoluții din această mare țară, matrice de imperiu.
În ciuda protestelor recente, nu cred într-o contestare a învelișului religios al statului, deoarece geopolitica regională obligă Iranul să mizeze și pe factorul religios, șiit. Poziția sa ca centru al lumii șiite reprezintă un element central al staturii de putere regională pentru Iran. Peste jumătate din populația țării are sub 35 de ani, cu alte cuvinte, este născută după căderea regimului imperial al șahului din 1979. Societatea iraniană dorește în primul rând mai puțină rigiditate din partea factorului religios și deblocarea ascensorului social și economic. Încheierea acordului nuclear din iulie 2015 și ridicarea sancțiunilor economice au fost întâmpinate cu mari aștepări din partea societății iraniene. Regimul politic le-a prezentat în așa fel, încât toata lumea se aștepta la transformarea rapidă a Teheranului într-un nou Dubai al Orientului Mijlociu. Timpul scurs de la semnarea acordului nu a fost însă suficient, în ciuda progreselor înregistrate care au dus la o ameliorare o situației economice a țării, cu creștere economică robustă și îmbunătățirea sensibilă a datelor macroeconomice. Însă atunci când se așteptau investiții occidentale masive, inclusiv o cooperare economică decomplexată cu „inamicul american“, a apărut factorul Donald Trump. Reticența noului președinte american a reprezentat un factor serios de incertitudine la adresa investitorilor și astfel, în loc de așteptatele 50 de miliarde de dolari de investiții străine, în ultimii doi ani și jumătate, numai ușor peste 3 miliarde au fost investite pe piața iraniană, insuficient pentru rezolvarea problemelor legate de șomaj. În fiecare an, ajung pe piața muncii undeva între 800.000 și un milion de tineri, în mare parte cu calificări superioare, dar fără perspective. O treime dintre tinerii iranieni cu vârsta până în 35 de ani sunt afectați de șomaj. Este drept că la toate aceste date obiective se adaugă și societatea clientelară, corupția, distribuția inegală a resurselor economice, în care regimul ayatolahilor are partea lui de vină, aspect conștientizat de societatea iraniană. Prezentarea unui buget de austeritate, la jumătatea lui decembrie, de către președintele Rohani, cuplată cu creșterea prețurilor la produsele de primă necesitate, inclusiv carburanți, a fost picătura care a umplut paharul. Desigur, există și nevoia tot mai mare de deschidere pentru acele segmente ale populației intrate în post-islam, așa cum am văzut mișcarea „miercurilor albe“, prin care femeile protestau împotriva obligativității de a purta văl.
În ciuda declarațiilor categorice ale unor oficiali de la Teheran și a represiunii, această mișcare de contestare reprezintă un extraordinar factor de presiune la adresa regimului, pentru a se reforma și mai ales pentru a integra tot mai mult sistemul internațional. Nevoia de deschidere manifestată de societatea iraniană impune o abordare pragmatică din partea comunității internaționale, prezervarea acordului nuclear din 2015, dialog util cu regimul de la Teheran, intrarea pe piața iraniană și, evident, abandonarea mesajelor pe Twitter... Acestea sunt singurele condiții pentru transformarea Iranului, cu prezervarea stabilității într-o regiune traversată de prea multe conflicte. //
