De același autor
La sfârșitul lui 2016, la cumpăna dintre administrații, pe scena prestigiosului forum de securitate organizat la Ronald Reagan Presidential Library, generalul Mark A. Milley, șeful Statului Major al Armatei Terestre a SUA, punea câteva întrebări la care spera să răspundă noua administrație în documentele sale programatice. Remarcând faptul că lumea postbelică este tot mai contestată, generalul se întreba „care este rolul Americii în lume și dacă vrem sau nu să continuăm acea ordine internațională?“. Erau întrebări esențiale nu doar pentru că, în timpul campaniei, noul președinte vorbea despre coordonate profund diferite față de mainstream-ul politicii externe americane de până atunci, însă de răpunsurile date depindeau o serie de elemente: prioritățile investiționale, arhitectura de descurajare din teatrele regionale, precum și obiectivele pentru care America era dispusă să lupte. Un an mai târziu, noua Strategie de Apărare Națională, lansată public săptămâna trecută de James Mattis, șeful Pentagonului, vine să clarifice toate aceste semne de întrebare. În felul său, noul document semnalează propriul pivot, tranziția dinspre unipolarismul anilor ‘90 și dinspre lumea post 11 septembrie (aflată sub semnul atacurilor teroriste, dar și al campaniilor de stabilizare din Irak și Afganistan) către un sistem internațional marcat de rivalități și competiții geopolitice: „Competiția strategică între state, nu terorismul, este preocuparea primară a securității naționale a Statelor Unite“. Desigur, locul central în geografia amenințărilor îl ocupă revizionismul regional practicat de China și Rusia prin campaniile lor subversive, sub pragul agresiunilor clasice, la intersecția dintre civil și militar. Obiectivul lor nu este altul decât limitarea suveranității regiunilor din imediata lor apropiere, fie urmărind instituirea unei hegemonii indo-pacifice în cazul Chinei, fie transformarea aranjamentelor de securitate din Europa de o așa manieră, încât să reflecte interesele sale în cazul Rusiei. Se recunoaște și o presiune sistemică, exercitată de ambele puteri revizioniste în direcția „modelării unei lumi conforme modelului lor autoritar“. Rămâne foarte sugestiv și locul ales de Mattis pentru lansarea documentului: școala de relații internaționale a Universității Johns Hopkins care poartă numele lui Paul H. Nitze, cel care a avut un rol central într-o altă epocă a competiției între marile puteri, în codificarea strategiei Războiului Rece (a faimosului document NSC-68) prin militarizarea doctrinei de „îndiguire“.
În răspăr cu cea mai mare parte a discursului președintelui Donald Trump (preocupat preponderent doar de amenințarea teroristă), strategia Pentagonului afirmă nu doar virtuțile unei ordini internaționale „libere și deschise“ pentru securitatea națională a Statelor Unite, dar recunoaște rolul fundamental al alianțelor percepute nu doar ca o extensie a puterii și intereselor americane, dar ca mecanisme de „conservare a unor echilibre de putere favorabile“. În general, sistemul de alianțe americano-centric este văzut ca un avantaj asimetric pe termen lung pe care nu îl are la dispoziție niciun alt competitor.
Trebuie precizat însă că, în substanța sa centrală, documentul Pentagonului formalizează perspective și se sprijină pe o serie de politici inițiate în ultimii ani ai Administrației Obama. Iar acest lucru sugerează nu doar existența unui consens bipartizan, ci și un amplu transfer de memorie instituțională, inclusiv în ceea ce privește fondul revenirii competiției între marile puteri.
„Istoricii care vor analiza ultimii 25 de ani - perioada cuprinsă între 12 mai 1989 (când președintele Bush a decis că doctrina de indiguire nu mai este lentila aflată la baza programului de apărare) și decembrie 2013 (când China începe proiectele teritoriale din Marea Chinei de Sud) și martie 2014 (când Rusia anexează ilegal Crimeea) - vor vedea o epocă în care SUA era singura superputere militară și se bucura de o enormă libertate de acțiune. Dar acum intrăm într-o epoca ă reemergenței competitiei între marile puteri“, spunea, la sfârșitul lui 2015, Robert Work, numărul 2 în ierarhia Pentagonului de la acea vreme, păstrat de Mattis în primele 6 luni ale mandatului său.
El este și arhitectul intelectual al strategiei de offset, un amplu program de modernizare, investiții și experimente de nișă menit să confere Pentagonului un avans calitativ decisiv în tehnologiile viitorului. De remarcat limbajul folosit de șefii Statului Major Inter-Arme (generalii Dunford și Selva) din timpul lui Obama și cel din Strategia de Apărare Națională semnată de Mattis. Mesajele sunt identice, fie și pentru că Mattis și-a însușit diagnoza în momentul prelungirii mandatelor lor dincolo de sfârșitul Administrației Obama. Numitorul comun stă în nevoia identificării unor „avantaje militare“ cu efecte disruptive, aflate undeva la granița cu universul cinematografic de tip Iron Man (centrate pe progresele din sfera sistemelor autonome, a inteligenței artificiale sau pe utilizarea big data), care să distanțeze America de concurență, de rivalii geopolitici. Cum spune Mattis în discursul său: „nu ne putem aștepta să triumfăm în războaiele de mâine cu armele și echipamentul de ieri. (…) Eșecul de a ne moderniza riscă să ne lase cu o forță adecvată ultimului război, dar irelevantă pentru provocările de securitate de mâine“. Este un răspuns inspirat de istoria Războiului Rece și care reflectă convingerea că Rusia și China au atins astăzi paritatea în tehnologiile care au conferit Americii supremația militară convențională de după 1990, realitate care generează ample consecințe. În fapt diminuarea avantajului militar pe care America îl deținea în raport cu Rusia și China (pe fondul amplelor lor investiții în arsenalele anti-acces și de interdecție regională) este văzut de către autorii strategiei drept un pericol pentru “ordinea liberă și deschisă” dar și pentru potențialul “de a descuraja agresiunea și coerciția.”
