Pedeapsa pentru lez-naţiune în Polonia

Să încep printr-o mărturisire personală. În ultimii ani, am fost de multe ori în Po­lonia, la conferințe în Varșovia și Cra­co­via. Când am primit invitație nu am re­fuzat niciodată. După ce, la începutul anilor 2000, am fost fascinat de Ungaria, din 2005 am făcut o pasiune pentru Polonia. De fiecare dată când am călătorit aco­lo, mi-am luat câteva zile în plus, pentru a vizita lo­curile și a întâlni colegi.

În Polonia există un fel de muzeomanie, astfel că în ul­timii ani au apărut mu­zee multe și bine făcute. M-am bucurat de ele, mai ales că la noi muzeele par o cau­ză pierdută. Atunci când au început la București discuțiile despre înființarea unui muzeu de istorie a evreilor, am fost trimis să văd cum a fost creat Polin, impre­sio­nantul muzeu de istorie a evreilor deschis în inima Varșoviei în 2013.

Și încă un detaliu personal. Când eram șef la departamentul Internațional de la ziarul Monitorul, am creat o rubrică zilnică des­pre Știrile Estului. Mi se părea atunci că un soi de bovarism cultural face să ne ra­portăm mereu la Occident, fără să știm ce se întâmplă în statele Estului Europei, ca­re trecuseră prin experiențe istorice si­mi­lare și ale căror evoluții semănau destul de mult cu cele din România sau anticipau ce avea să se întâmple la noi. Dacă vă ui­tați cu atenție, problema a rămas în presa românească: puține sunt publicațiile care tratează sistematic evoluțiile politice, eco­nomice, sociale, culturale din Estul euro­pean, iar, pe ansamblu, știrile sunt rare și mai degrabă senzaționaliste. Dacă ne con­so­lează cu ceva, cam la fel este și în cele­lalte state din fostul bloc comunist; nici ei nu știu mare lucru despre noi.

Se pare că politicienii sunt, totuși, mai bi­ne informați. Ideile de guvernare, bune și proaste, circulă viral în ecosistemul est-eu­ropean, astfel încât, de multe ori, se poa­te observa că est-europenii se copiază în­tre ei. Această formă de plagiat nu este pe­nalizată. Am scris despre asta încă din 2002, într-un studiu publicat în Ro­ma­nian Journal of Political Science, privind neopopulismul est-european, care prefi­gu­ra deriva democratică de acum.

Există în ultimii ani, de bună sea­mă, o modă autoritaristă, co­rup­tă și naționalistă care fascinează. Nu este doar un fenomen regio­nal, ci un simptom al atmosferei de criză din toată lumea, simbolizată de alegerea iresponsabilului Donald Trump ca președinte al celei mai puternice de­mo­crații din lume. Exemplul dat de Erdoğan contează și el. Și mai există Putin, care nu doar că inovează în materie de auto­ri­ta­rism, dar și exportă modelul și îl finan­țează în alte părți, inclusiv în Occident, urmând fără scrupule precedentul sovie­tic. La nivel mondial, declinul demo­cra­țiilor a început undeva după anul 2005. În­tre 1989-2005, bursa democratică cres­cuse spectaculos, la nivele fără precedent în istorie, iar apoi nu doar că s-a ree­chi­librat, dar a dat și semne de declin. Scrie despre acest lucru William J. Dobson într-o carte despre Dictatura 2.0, tradusă și la noi, în care devoalează noile strategii de­ceptive utilizate de autoritarismele re­cente.

Totuși, nu se poate nega că există și o di­namică regională a acestei emulații, des­pre care a tot scris presa în ultimii ani. La o simplă căutare pe Internet, veți găsi zeci de articole în presa occi­den­tală de primă mână despre „noii autocrați din Est“, despre „recăderea în na­ționalism“, tendințele ili­be­rale și antioccidentale din fostele state comuniste și tot așa. Estul european a dus-o mai bine în ultimul deceniu, dar trebuie să re­cunoaștem, noi toți cei fas­cinați de Europa Centrală, că, de la o vreme, se întâmplă ceva urât, în ciuda prosperității aparente.

Regimurile cu tendințe iliberale din Un­garia și Polonia au în comun un rețetar po­litic care implică atacuri la adresa insti­tu­țiilor europene și a Occidentului, presiuni asupra justiției, presei și organismelor societății civile, tendințe clientelare și co­rupte la nivel economic.

Și mai este ceva, care este cu deosebire tulburător pentru mine ca istoric: resus­ci­tarea ideilor naționalismului și autori­ta­ris­mului interbelic. Și Ungaria, și Polonia au o puternică tradiție nedemocratică pe care o redescoperă cu fervoare. Marșurile de extremă dreaptă, cu uniforme și făclii, din Ungaria și mai nou din Polonia, lasă perplexă lumea civilizată. Eram la Var­șo­via pe 11 noiembrie anul trecut, când 60.000 de militanți naționaliști au cele­brat ziua națională mărșăluind cu simbo­luri fasciste interbelice și scandând în favoarea restaurării valorilor naționale și creștine. O săptămână mai târziu, neo-fas­ciști zbierau în piața centrală din Cracovia și nu-i deranja nimeni.

Ungaria a dat tonul în campania antii­mi­grați, cu același gen de discurs care în pe­rioada interbelică și a războiului făcea, la nivel mondial, nenumărate victime. Dic­tatura 2.0 înseamnă și Kulturkampf. Or­bán a luat la țintă Universitatea Central-Europeană, pentru că este finanțată de Soros, diabolizat pentru tot ceea ce repre­zintă (occidental, evreu, bogat, liberal, de stânga). La CEU s-au format mulți din eli­ta intelectuală și politică a Europei de Est, inclusiv din România. Din 2000, acolo am res­pirat pentru prima dată bibliografie occidentală, în condițiile în care achizițiile de carte străină la bibliotecile din România erau ca inexistente. CEU rămâne o oază de libertate, dar presiunea guvernului este fantastică.

Ungaria a mai dat tonul într-o privință: revizuirea atitudinii față de Holocaust și liderii fas­ciști dinainte de 1945. Muzeul Holocaustului din Budapesta, care era, după părerea mea, unul dintre cele mai bune din Europa, a fost pus pe butuci. A fost favorizată, în schimb, Casa Te­rorii, care prezintă societatea maghiară exclusiv în postură de victimă a comu­nis­mului. În 2011, am participat la o con­ferință despre revoluția din 1956 la Terror Háza și am simțit pe propria piele că se strică atmosfera. Șefa Casei Terorii, Mária Schmidt, a devenit un fel de eminență ce­nușie în materie de istorie recentă pentru regimul Orbán.

În 2015, Ungaria a deținut președinția ro­tativă a International Holocaust Remem­bran­ce Alliance (IHRA), o organizație in­ter­națională care urmărește politicile de edu­cație, cercetare și memorie în acest do­meniu. În acel moment, suspiciunile față de revizionismul istoric maghiar erau la apo­geu. Ca membru în delegația României la IHRA, am asistat la un veritabil desant di­plo­matic maghiar, menit să ne convingă că Ungaria nu are o problemă cu recu­noaș­terea participării la Holocaust și că nu în­cearcă să revalorizeze lideri fasciști. Asta în condițiile în care portavoci culturale ale regimului Orbán dădeau frecvent sem­ne contrare.

Când România a deținut președinția IHRA, în 2016, am asistat la desantul polonez. Re­gimul ultraconservator patronat de Ja­rosław Kaczyński, prin Partidul Lege și Justiție, a urmat exemplul maghiar pentru a folosi revizuirea istoriei Holocaustului ca ins­trument politic. La ședințele IHRA, di­plomați polonezi și istorici trimiși de gu­vern au făcut tatonare corp la corp cu toa­tă lumea, pentru a justifica decizia Var­șo­viei de a-i incrimina pe cei care deni­grea­ză istoria Poloniei. Jan Tomazs Gross – pro­fesor la Princeton, autorul faimoasei cărți Vecinii, despre masacrul de la Jedwabne (tradusă în multe limbi, inclusiv română), care a provocat un mare scandal în Po­lo­nia și nu numai – tocmai fusese luat la în­trebări de un procuror din Katowice pen­tru o frază dintr-un articol de presă. În pli­nă criză a refugiaților, Gross dorea să atra­gă atenția asupra greșelilor făcute îna­inte de 1945 cu refugiații evrei și, printre altele, a afirmat că, în timpul războiului, în ciuda unui mit național eroizant și victimizant, polonezii au ucis mai mulți evrei decât germani. Gross (care este ori­gi­nar din Polonia, cu mamă creștină, mem­bră a rezistenței poloneze, și tată evreu) a devenit persona non grata pentru naționaliștii polonezi.

În decembrie anul trecut, am fost invitat la o conferință despre Holocaust la Insti­tu­tul Național al Memoriei din Varșovia (IPN), instituția oficială care deține arhi­vele istoriei recente. Am fost sfătuit de mai mulți prieteni polonezi să nu merg, din cauză că la IPN se simte politizarea și ascensiunea naționalismului. Până la urmă m-am dus și conferința a ieșit foarte bine. Totuși, am simțit tensiunea. Gross a fost țin­ta mai multor diatribe, care au fost aplaudate ca la stadion de câțiva trepăduși veniți din afara peisajului academic.

Luna aceasta, a fost aprobată o mo­dificare la legea de funcționare a IPN, care a stârnit proteste și sar­casm în toată lumea. Modificarea introduce pedeapsa cu închi­soa­rea pentru cei care utilizează formula „la­găre de exterminare poloneze“. Faptul că lagărele de exterminare naziste au fost cons­truite pe teritoriul Poloniei ocupate poate duce, pretinde guvernul polonez, la con­fuzii care ar întina istoria și suferința po­lo­nezilor în timpul celui de-Al Doilea Răz­boi Mondial. Numai că problema nu exis­ta. Faimosul Jan Karski, în 1944, atunci când încerca să alerteze guvernele aliate în legătură cu existența lagărelor morții, a utilizat într-adevăr formula „lagărele po­lo­neze“, dar aceasta era o simplă referință geografică, fără nicio sugestie privind com­plicitatea polonezilor. După război, sintag­ma a fost folosită rar în presa occidentală și nu reprezenta cu adevărat o problemă care să necesite o lege. În 2012, preșe­din­tele american de atunci, Barack Obama, a folosit nefericita formulare la ceremonia în care lui Karski i se acorda postum Me­dalia Libertății, dar și-a cerut imediat scu­ze. Ideea că statul polonez vrea să tri­mită în închisoare pe oricine apelează la această formulă neclară, eventual chiar pe fostul președinte american, a fost ridicu­li­zată în toată presa occidentală și a stârnit reacții diplomatice.

Mai important, modificarea legislativă conține o incriminare a oricui „atribuie, în public și împotriva realității, Po­po­ru­lui Polonez sau Statului Polonez respon­sa­bilitate sau coresponsabilitate pentru cri­me naziste comise de Al Treilea Reich“. Aici este, de fapt, marea miză, pentru că le­gea descurajează orice discuție despre participarea unor polonezi la persecutarea și uciderea evreilor sau, în general, despre formele de colaborare ale polonezilor cu regimul nazist. Pe această temă s-a scris deja foarte mult: am în bibliotecă vreo zece cărți în limba engleză care se referă la participarea polonezilor la crime anti­se­mi­te sau la diferite forme de colaborare cu regimul nazist. Faptul că guvernul polonez intră cu cizmele în acest subiect, inten­țio­nând să rescrie istoria, este, într-adevăr, cât se poate de șocant și absurd.