Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



München: America hardpower întâlnește Europa
2018-02-20
0
În fiecare an, la Conferința de Securitate de la München se ia pulsul relației euroatlantice

 

Un spirit pare să fi traversat întreaga Conferință de Securitate de la München, desfășurată  anul acesta între 16 și 18 februarie. Este vorba de Dean Acheson, unul dintre cei mai de succes secretari de stat ai SUA (în zorii Războiului Rece) și unul dintre părinții fondatori ai ordinii liberale postbelice. Este motivul pentru care și-a intitulat memoriile Prezent la Creație. Astăzi, sentimentul este unul opus, un moment al dezintegrării graduale. De remarcat cum se numește secțiunea introductivă a raportului asociat conferinței, care, în fiecare an, cartografiază tendințele din spațiul securității globale: „Prezenți la Distrugere: ordinea internațională pe marginea prăpastiei“. Multe dintre discursurile de anul acesta au evocat acest sentiment. Joe Biden, fostul vicepreședinte al SUA și un foarte adecvat înlocuitor al senatorului McCain, remarca faptul că astăzi Kremlinul desfășoară o amplă campanie de subminare a democrațiilor occidentale și face tot posibilul pentru a „deconstrui“ ordinea postbelică.

 

Münchenul a fost o ocazie pentru generalul H.R. McMaster (consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui SUA) de a-și nuanța afirmația publicată anul trecut în Wall Street Journal. Atunci, alături de Gary Cohn (consilierul economic al Casei Albe), el articula filozofia noii administrații în politica internațională pornind de la constatarea că „lumea nu este o comunitate globală, ci o arenă în care națiunile și firmele sunt într-o competiție pentru avantaje. (...) În loc să negăm natura elementară a afacerilor internaționale, o îmbrățișăm“. Multă vreme fragmentul a fost interpretat drept un eșantion reprezentativ pentru logica tranzacționalistă și mercantilistă marca Trump. Și totuși, totul capătă o altă perspectivă în lumina noilor documente elaborate de către Casa Albă și Pentagon în ultimele săptămâni (precum Strategia de Securitate Națională) menite să clarifice orizontul strategic și prioritățile actualei administrații (deși Twitter-ul prezidențial ne poate surprinde în orice moment). În mod fundamental, competiția este una care desparte tabăra democrațiilor liberale, a „societăților libere și deschise“ de ceilalți – de versantul societăților „închise și represive“. În egală măsură, însă, viziunea celor două documente recunoaște faptul că ne aflăm în plină schimbare de paradigmă geopolitică, departe de interpretarea optimistă în care intrăm în epoca unui „concert“ al marilor puteri care vor soluționa problemele planetei. Visele astea, spune McMaster, au murit în 2008 prin invazia Georgiei. „De atunci observăm un tipar al puterilor revizioniste care-și promovează propriile interese, în dauna societăților libere și deschise. (...) Trebuie să recunoaștem lumea așa cum este. Dacă nu concurăm, dacă părăsim aceste arene, nu facem decât să ne punem în pericol propriile populații, încurajând societățile represive să-și extindă interesele autocratice în defavoarea noastră.

 

Americanii nu au venit cu mâinile goale la München. Mai întâi au oferit o viziune, o agendă (centrată pe competiția cu marile puteri revizioniste, pe nevoia prezervării ordinii postbelice) și, în al doilea rând, au anunțat un buget pe măsură, ghidat de noile realități geopolitice. Anul acesta, Pentagonul va avea un buget de 700 de miliarde de dolari, iar în 2019 de aproape 716 miliarde. Potrivit Associated Press, este un salt abrupt de 15,5%, comparabil poate doar cu momentul 11 septembrie (când avem o creștere de 26,6%). Impactul european este semnificativ: crește prezența SUA pe continent, inclusiv capabilitățile militare pre-poziționate în teatrul european. Iar Inițiativa Europeană de Descurajare (inițiată de Obama după Crimeea) se extinde de la 4,8 miliarde dolari, anul trecut, la 6,5 miliarde.

 

Întrebarea cheie devine – va îmbrățișa Europa agenda americană?

 

Două sunt elementele destul de incomode pentru anumite puteri europene, ambele ecouri fiind destul de prezente la München. Pe de o parte, este realitatea că, sub Trump, America vede preponderent utilitatea potențialului de intimidare, investind discreționar în resursele de hardpower, reducând cu aproape 30% componenta de softpower (bugetul Departamentului de Stat și cel destinat dezvoltării internaționale). Este critica preferată a Berlinului, care insistă că securitatea în secolul nostru înseamnă și instrumente soft, capitol unde Europa excelează. Această percepție este amplificată și de ajustarea arhitecturii nucleare a SUA (o parte a bugetului fiind alocată modernizării arsenalului nuclear), dar și de accentul care se pune din nou pe armamentul tactic (așa-numitele capabilități low yield). Asistăm cu siguranță la o îndepărtare profundă de spiritul pe care Obama îl proclama în 2010 la Praga, ceea ce a făcut Berlinul să avertizeze că ne aflăm în pragul unei noi curse de înarmare nucleară. Însă revizuirea politicii nucleare a SUA este în parte determinată de presupusa încălcare a Tratatului INF de către Moscova, precum și de doctrina declarată a Rusiei (escalate to de-escalate), care pare dispusă să meargă până la pragul nuclear pentru securizarea unui avantaj convențional.

 

Nu în ultimul rand, la München s-a vorbit destul de mult despre un „moment european“ în sfera securității, ceea ce sugerează conturarea graduală a unui drum propriu (după cum spunea ministrul german al apărării – “vrem să rămânem transatlantici dar în același timp să fim și mai europeni”). Consensul (rezumat de Sigmar Gabriel) pare să sugereze faptul că Europa are nevoie de „capacități colective pentru a-și proiecta puterea în lume. Ele nu pot fi niciodată doar de natură militară, dar nici nu le putem ignora complet, pentru că altfel, ca singurii vegetarieni, vom avea o poziție complicată într-o lume de carnivori“. Și totuși, calea spre această autonomie strategică rămâne departe de a fi agreată. Unii preferă mecanismul PESCO (al „cooperării structurate“), precum Germania. Alții îl văd ca fiind insuficient, greoi, optând simultan pentru o formulă mai flexibilă, cu geometrie variabilă, nelegată ombilical nici de NATO nici de UE, ghidată de perspectiva unor misiuni comune și a autonomiei operaționale, ceea ce Macron numește Inițiativa Europeană de Intervenție. Între timp, NATO, prin vocea lui Stoltenberg, a enunțat din nou linia roșie care nu poate fi depășită: noile eforturi nu trebuie să dubleze Alianța, cu atât mai mult, cu cât „UE nu poate proteja Europa de una singură, iar după Brexit, 80% din cheltuielile NATO vor veni dinspre aliați non-UE“.

TAGS : München conferinta securitate McMaster rusia kremlin casa alba trump pentagon europa
Comentarii
Total 0 comments.
Recomandari
2614
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22