„Nulla salus...“

Până la urmă, dincolo de demonstrația de auto­ri­ta­rism din partea lui Liviu Dragnea, congresul ex­traordinar PSD a demonstrat cât de rău e ma­terialul uman din care e alcătuit acest partid care conduce deocamdată România. Desigur, am mai văzut congrese de partid unde liderul își reduce la tăcere rivalii, unde votul e aranjat dinainte, un­de aplauzele și uralele curg fără încetare, unde se votează în unanimitate rezoluții problematice și mai ales am mai văzut congrese unde nicio critică nu e permisă. Erau, desigur, congresele PCR, cu care congresul PSD a avut o sinistră asemănare, inclusiv prin etalarea unor planuri grandioase pe ter­men lung, a căror îndeplinire presupune eter­ni­zarea partidului la guvernare.

Dar cel puțin acolo, la acele congrese, înțelegeam mai ușor supușenia delegaților. În caz contrar, cri­ticul ar fi fost imediat exclus din partid, dat afară de la locul de muncă, exilat intern, anchetat, în­chis. Mai de demult, în vremea stalinismului, ar fi fost împușcat sau trimis într-un lagăr. Familia ar fi fost și ea persecutată, prietenii, închiși și ei. Tre­buia să ai un curaj nebun, ca să stai drept, când astfel de sancțiuni puteau cădea imediat peste ori­ce minimă dizidență. Și totuși a existat – o sin­gu­ră dată la noi, ce-i drept – un Constantin Pârvu­lescu, care în plin Congres al XII-lea al PCR l-a în­fruntat deschis pe Ceaușescu.

Și acum? Ce grozăvie riscau criticii lui Dragnea, dacă ar fi avut curajul să vorbească la tribună, fie și cu o sală destul de goală? Ce-ar fi pățit unii din­tre cei peste 900 de delegați care i-au susținut to­tuși la votul secret, dacă ar fi stat în sală și i-ar fi aplaudat? Aproape nimic sau, materialmente vor­bind, lucruri mărunte. România este totuși o țară li­beră și n-a ajuns încă în întregime moșia lui Li­viu Dragnea. Criticii sau dizidenții ar fi putut ple­ca oricând din sală liberi, și nu poliția i-ar fi în­conjurat, ci reporterii, flămânzi după un breaking news. Ar fi rămas în continuare senatori și de­pu­tați, primari ori consilieri, dacă ar fi fost așa ceva, cu toate privilegiile de salariu și de pensii cu­nos­cute. Și-ar fi putut continua activitățile „civile“ nestingheriți. Familiile lor și-ar fi continuat vie­țile fără necazuri și poate chiar ei înșiși ar fi avut mai mult timp pentru familie și pentru o altfel de viață, mai împlinită decât viața de partid (pre­su­punând că n-ar fi dorit să înființeze un alt partid, „cu adevărat“ social-democrat). Unii dintre ei ar fi putut chiar să mai învețe ceva. Ori să-și scrie me­moriile. Și-ar fi pierdut, desigur, funcțiile po­litice sau „politizate“, dar și-ar fi găsit altele. Ar fi fost dați afară din PSD? Desigur, dar n-ar fi fost nici primii, nici ultimii: doi foști președinți ai par­tidului sunt astăzi afară și n-avem impresia că su­feră excesiv.

Și atunci, cum se explică acest servilism aproape fă­ră fisuri, această mare de spinări încovoiate, acest unison al umilinței? Sunt ele o consecință aș­teptată, chiar dorită a unei anumite politici de ca­dre a partidului? Probabil că da, în mare măsură: descurajarea meritocrației, promovarea insistentă a mediocrităților, ba chiar a sub­me­dio­crităților conduce la acest rezultat. Când ești, profesional vorbind, o nulitate, îți aș­tepți împlinirea numai de la partid. A fi exclus devine un dezastru personal. To­tuși, deși nulitățile formează majoritatea, există, desigur, și excepții destule. Cum de au uitat chiar și ei de orice demnitate? Cum de s-au supus gregarității, aproape fă­ră rezistență? Poate fiindcă au fost într-atât de dezvățați de libertate, încât sunt con­vinși și ei, în sinea lor, că, așa cum se spu­nea cândva, „nulla salus extra eccle­siam“ (nu există mântuire în afara Bise­ricii).

De ce? Fiindcă, în fondul și în sinea lor, aproa­pe toți delegații la congres au de­ve­nit aidoma lui Dragnea – doar mai puțin abili și nerealizați efectiv: la fel de aro­ganți când au puterea, la fel de lingușitori când n-o au, la fel de disprețuitori față de opiniile divergente, la fel de dispuși să as­cundă adevărul în orice situație necon­venabilă, la fel de ahtiați după privilegii. Dacă ar fi fost în locul lui Dragnea ar fi fă­cut la fel, tiranizându-i pe toți subor­do­na­ții, sau măcar și-ar fi dorit să facă la fel, da­că s-ar fi știut în stare. Fiecare - mai deș­tept sau mai nerod – a ajuns în fapt sau în posibilitate un mic Dragnea, la fel cum cândva ar fi fost un mic Ceaușescu sau un mic Stalin. Și, pe atunci, nici mă­car așa de „mic“ n-ar fi fost. Bolșevicii uciși de Stalin aveau ei înșiși mâinile pă­tate de sânge sau consimțiseră la fără­de­legi criminale și chiar la genocid. Ce tărie morală poți avea în cazuri de acest soi, ce fel de rezistență de om liber mai poți opune, când te știi pătat și corupt moral până în străfunduri?

Marea artă a despoților e să-și transforme supușii în făpturi asemenea lor: care se târăsc în genunchi înaintea celor mai mari și-i tiranizează pe cei mai mici, care comit ei înșiși fărădelegi sau, cel puțin, consimt la ele când partidul le comite. În felul aces­ta, universalizată fiind, despoția devine aproape de neînvins: cine dintre sclavi l-ar mai putea înfrunta pe stăpân, atunci când de fapt vocea lui interioară îl aprobă și-l invidiază? În acest caz, e preferabil să „se integreze colectivului“: măcar căldura gregarității îi dă un sentiment de confort, iar lașitatea personală devine o virtute, căci măcar servește „cauza partidului“.

Trebuie să înțelegem că libertatea nu se pier­de, uitând-o într-o bună zi pe un­de­va, așa cum ai face cu o umbrelă, ci fiind­că încetezi treptat să te mai împotrivești propriei comodități, propriei vanități și propriei pasiuni de a dispune de viețile altora. Și, da, materia morală din care-i fă­cut omul e atât de fragilă, încât nici nu-i nevoie adesea de amenințarea unor pe­dep­se aspre ca să nu ieși din rând: e suficientă an­goasa că vei rămâne fără secretară.