Opoziția trebuie să fie unită?

Săptămâna trecută, am asistat la o accelerare a luptei intra și interinstituționale care de ceva timp a înlocuit în România lupta politică între putere și opoziție. Ceva se întâmplă, ceva se pregătește, dar nu e clar ce, atâta vreme cât confuzia crește direct proporțional cu zgomotul amplificat mediatic. Diversele adevăruri parțiale ventilate în spațiul public sunt imposibil de pus cap la cap, sunt înecate în instrumentalizări grosolane ce aduc aminte de luptele dintre oligarhii ruși de la sfârșitul anilor 1990. Deși comparația are limitele ei, trebuie să vedem că sunt câteva puncte comune, dintre care cel mai interesant e evoluția puterii șefului statului, care timp de aproape zece ani fusese motorul reformelor și care intră în declin. În cazul rusesc, soluția a fost reîntărirea „verticalei puterii“ statale prin stoparea și chiar reversarea procesului de democratizare. După 18 ani, Putin e reales ritualic.

În România de azi, putem bănui motivațiile personale ale actorilor care au (re)ieșit la rampă în ultimele zile: S. Ghiță, D. Voiculescu, V. Ponta, M. Vanghelie, D. Diaconescu, C. Antonescu și, nu în ultimul rând, A. Năstase. Poate că lista nu e completă, dar culoarea dominantă e clară. La nivel individual, sunt vectori care fie atacă preventiv, fie se poziționează în vederea scandalurilor ulterioare. În acest context, diverșii vectori politici anti-PSD sunt fie inaudibili, fie reactivi, lăsând integral agenda publică la cheremul adversarilor.

Marea harababură politico-instituțională accentuează deficitul de autoritate al instituțiilor statului, al instituțiilor politice, al partidelor. Și nu suntem într-o stare de echilibru relativ, ci într-un proces care accelerează acest deficit de autoritate, care se transferă într-unul de legitimitate. Legitimitatea politică a unui regim nu e decât o credință în acesta. E suficient să privim termometrul încrederii în viitor și pe cel al dorinței de a părăsi țara pentru a înțelege că atingem cote de avarie.

Numai plecând de la un astfel de tablou macro, și nu de la analize politice valabile într-o democrație așezată, se poate răspunde la întrebarea din titlu. Tema României de azi și de mâine nu e nici dacă actualul guvern va cădea, nici dacă președintele va fi suspendat, nici cum poate fi învins PSD la următoarele alegeri. Tema e aceea a evitării surpării regimului constituțional. Opoziția trebuie să devină o soluție pentru relegitimarea clasei politice și repolitizarea luptei pentru putere.

PSD pare un colos cu picioare de lut: deține puterea legislativă, executivă, domină la nivel local și mediatic; în același timp, evidența proastei guvernări și a intoxicării cu corupție îl face necredibil pentru majoritatea românilor. Dar simpla denunțare a ipoteticelor picioare de lut e inutilă, câtă vreme nu există o alternativă capabilă să mobilizeze social și să cristalizeze o nouă majoritate la nivelul electoratului.

PSD, sub diversele sale nume, avea totdeauna picioare de lut, dar din 1990, practic, a câștigat toate alegerile parlamentare, cu excepția celei din 1996, și a pierdut guvernarea în 2004 și 2008 datorită intervenției prezidențiale. Toate aceste trei momente au fost posibile pentru că discursul anti-PSD, mai precis, modelul de interpretare a realității venit din zona opoziției față de PSD s-a impus. Iar acest mesaj de decodare a realității nu s-a impus la nivel superficial, mediatic, ci chiar la nivelul societății. Deși existau destule promisiuni populiste, acest discurs nu se limita la ele, se articula într-un discurs politic demn de acest nume, adică avea caracteristicile care definesc o identitate politică.

Criza de leadership politic e o criză a capacității de a explica realitatea și de a mobiliza în sensul dorit. Asta presupune o formă de autoritate morală, instituțională, profesională etc. care creează o ierarhie. Iar această autoritate, pentru a se descărca în mobilizare politică, trebuie să aibă discurs, trebuie să provoace cristalizarea unei identități politice specifice. Opoziția anti-PSD din România de azi e sub nota de trecere la toate aceste capitole.

În acest context trebuie gândită soluția opoziției unite. Dacă ne-am concentra numai la adiționarea forțelor prezente azi, o alianță poate părea chiar contraproductivă. Ar presupune destule complicații interne. Paradoxal, însă, tocmai ele pot duce la o schimbare de atitudine și chiar o adevărată schimbare de paradigmă care ar face posibilă nu numai o alternanță, ci și o viitoare bună guvernare.

O alianță ar evita canibalizarea electorală care a dus la eșecul din 2016 și ar simplifica și problema identității politice. În plus, PNL și USR își pot amâna rezolvarea crizelor interne. Dar, mai ales, o astfel de coalizare ar clarifica spectrul politic și ar da semnalul construirii unei alternative care ar putea atrage un nou electorat, sponsori și militanți.

O alianță ar trebui să fie la început deschisă altor participanți potențiali și să imagineze un parteneriat cu grupurile civice care reprezintă azi dorința de schimbare. Un astfel de proiect ar fi un șantier în sine, dar el ar putea capta atenția publicului și ar putea influența rearticularea agendei publice.

E inutil acum să multiplicăm argumentele în favoarea unității, dar credem că întrebarea care se impune este de ce nu e ea deja realizată. Cum pot partidele de opoziție să denunțe pericolul major reprezentat de PSD și să nu răspundă cu mijloace aflate dincolo de interesul imediat al liderilor lor?

Deocamdată, zona anti-PSD e paralizată de logica prezidențialelor și de cordonul ombilical cu actualul președinte, deși acesta le pare multora mai mult parte a problemei decât a soluțiilor de viitor. Adevărul e că soarta președintelui Iohannis a devenit o problemă secundară față de nevoia ieșirii din paralizie și din criza de timp. Pentru a construi o identitate politică, pentru a avea mecanisme de decizie, pentru a reprezenta o speranță e nevoie de timp. Pentru a construi ceva mai bun decât CDR și Alianța D.A. e nevoie de și mai mult timp. Acum partidele își potrivesc micro-pașii pentru europarlamentare, prezidențiale și locale, riscând să rateze esențialul: trecerea de la o opoziție sterilă la construcția unei alternative. E timpul să fie trași de mânecă. Dacă nu e capabilă să fructifice energia socială considerabilă care s-a exprimat în stradă de peste un an, opoziția la PSD devine complice cu adversarii săi declarativi.