Bucla istoriei

Așadar, săptămâna trecută, împreună cu Ungaria și Cehia, România a blocat o declarație a UE care critica SUA pentru mutarea ambasadei lor la Ierusalim și care în general reafirma politica veche a UE de nerecunoaștere a Ierusalimului drept capitală a Israelului. Prin această declarație, UE n-a făcut, evident, decât să mărească distanța dintre aliații occidentali, și așa destul de mare, după anunțul că SUA ies din acordul nuclear cu Iranul.

Știm, cu mare probabilitate, ce se ascunde în spatele deciziei României: nevoia imperioasă a lui Liviu Dragnea de a găsi interlocutori care să-l accepte pe scena internațională și de a contrabalansa criticile tot mai aspre de limitare a independenței justiției venite dinspre organismele europene (vezi polemica despre raportul GRECO). La asta se adaugă tot mai mult și tentativa de uzurpare și restrângere în același timp a prerogativelor prezidențiale. După atacarea la CCR a refuzului d-lui Iohannis de a o destitui pe d-na Kövesi va urma, probabil, o confruntare tot la CCR legată de politica externă. Nu știm cum se vor încheia aceste meciuri, dar e vădit că scopul lui Liviu Dragnea și al PSD este să acapareze tot ce se poate în România, instaurând aici o „democrație limitată“ nu de lege și de Constituție, ci de interesul propriu.

Chiar și așa, nu putem să nu recunoaștem că decizia celor trei „estici“ are un anume sens, că polemica transatlantică din ultimul timp nu e productivă și că responsabilitatea ei nu poate fi pusă numai pe seama lui Donald Trump. Nu poți fi decât nervos, aici în Est, când o auzi pe Angela Merkel, confirmată de Emmanuel Macron, afirmând că Europa trebuie să-și vadă singură de propria securitate, nemaisperând în altcineva – asta în situația în care Germania e deocamdată foarte departe de a-și îndeplini angajamentul NATO de a cheltui minimum 2% din PIB pentru securitate. Faptul că „noua Europă“ privește adesea cu mai multă simpatie și încredere spre SUA (SUA, nu neapărat Donald Trump, temporar președinte) decât o face „vechea Europă“ ar trebui să constituie un subiect de reflecție serios în Est, ca și în Vest. Iar antiamericanismul din Europa de Vest, chiar dacă a fost stimulat de excesele lui Trump, nu se restrânge deloc la acest președinte. Cât privește cele două probleme imediate din Orientul Mijlociu, care au stârnit polemici transatlantice zilele astea – chestiunea ambasadelor din Ierusalim și acordul nuclear cu Iranul –, și aici ar trebui să fim prudenți în a arăta cu degetul numai înspre America. Există o anumită legitimitate și sens, cred, în reacțiile americane atât în raport cu Israelul, cât și cu Iranul. (Criticii ieșirii SUA din acordul nuclear cu Iranul nu pot să ignore faptul că ridicarea sancțiunilor i-a permis Iranului o contribuție masivă la susținerea militară directă și indirectă pentru Assad, acuzat, altminteri, de genocid.)

Dar, înainte de orice prudență, ni se cere să avem o minimă direcție. De aceea, cooperarea instituțională dintre guvern și președinte sunt esențiale. A face declarații contradictorii la președinție și la Ministerul de Externe e mai rău decât a nu declara nimic. Prin urmare, încercarea de a-l omite pe președinte când sunt luate decizii e de condamnat și ea discreditează România pe plan extern. În sine, însă, poate că a urma mai îndeaproape politica externă SUA decât pe aceea a UE nu e neapărat un lucru rău, evident, din rațiuni de securitate.

S-o recunoaștem: din considerente economice, politice și istorice, Germania va tinde mereu la o politică complezentă față de Rusia. Franța e prea departe de Rusia geografic și prea aproape afectiv, iar Marea Britanie iese din UE. Ne rămân, pentru contrapondere la problemele noastre de securitate, Statele Unite ale Americii.

Pe timpuri, Ceaușescu se apropiase de Occident, inclusiv de SUA, pentru a găsi o contrapondere la URSS și la Pactul de la Varșovia. O politică externă lăudabilă în sine. Din păcate, celebra „independență“ n-a fost însă folosită pentru ca românii să trăiască mai bine și să fie ceva mai liberi, ci pentru ca puterea personală a lui Ceaușescu să fie mai mare, mai arbitrară, iar românii mai sclavi. Mă tem că, schimbând ce-i de schimbat, ne îndreptăm spre o situație nu fără unele asemănări. PSD și Dragnea vor „independență“ față de UE, speculând diviziunile dintre aliați, „încremenirea în proiect“ a Uniunii Europene, insensibilitatea acesteia față de unele spaime istorice ale „esticilor“, antiamericanismul ori complezența (cu substrat economic) față de Iran, teama că o apropiere față de Israel ar stimula terorismul islamic. Din nou, orientarea noastră de politică externă ar putea fi justă în sine, dar prețul pe care mă tem că îl vom plăti în interior va fi iarăși imens: diminuarea influenței Uniunii Europene va aduce o putere personală aproape neîngrădită a lui Liviu Dragnea, a acoliților săi și a PSD prin acapararea tuturor instituțiilor independente importante din țară. Să nu comparăm Brexit-ul cu un Romexit informal: pentru britanici, Brexit-ul este o problemă economică și socială, dar nimeni nu-și închipuie că sistemul juridic și democratic al Marii Britanii e amenințat. Cu totul altfel stau lucrurile aici în România și în „Est“, în cazul plauzibil al unor relații contondente cu Uniunea Europeană.

Oare chiar să nu putem ieși din bucla unei mereu reluate și nefaste repetiții a istoriei?