Imperativul

Nu știu ce are de gînd președintele Iohannis. Nu știu cît va mai reflecta asupra celebrei decizii a CCR. Știm – au spus-o mulți juriști și constituționaliști – că e o decizie partizană, politică, unilaterală: utilizînd cîteva echivocuri din textul constituțional, îl subordonează pe președinte ministrului Justiției în chestiunea revocării procurorilor șefi. Mai grav, deranjează relativul echilibrul și controlul reciproc între cele două ramuri ale executivului – guvernul și președintele, luînd din prerogativele președintelui. Avînd în vedere uriașul apetit după putere discreționară a politicienilor români, convingerea lor că sunt predestinați să conducă în orice condiții, acel echilibru și control reciproc, chiar la nivelul executivului, și nu numai între cele trei puteri – legislativă, executivă și judecătorească – era un lucru bun. Ce-i drept, făcea mai dificilă guvernarea în condiții de „coabitare”, dar abuzul de putere putea fi evitat mai ușor. Asta în termeni generali.

În particular, demiterea d-nei Kövesi, laolaltă cu ultimele achitări de la Înalta Curte – destul de suspecte – și schimbarea codurilor în parlament, va trimite un semnal limpede în țară și în străinătate: gata cu antiocorupția! De acum, politicienii și oamenii de afaceri de la putere sau bine înțeleși cu puterea vor avea impunitate, așa cum au avut-o pînă în 2005. Procurorii de la DNA vor descoperi numai „acari Păuni”, iar dacă, prin excepție, va mai fi trimis în judecată un demnitar important, justiția îl va achita probabil. Mai mult, vom vedea în perioada următoare cum sunt tracasați diverși magistrați dîrji, politicieni nesupuși, jurnaliști și oengiști incomozi. „Statul paralel” se va întruchipa și va căpăta nume. Amenințările lui Liviu Dragnea nu pot să nu fie luate în serios, cu atît mai mult cu cît Uniunea Europeană și Occidentul în general, copleșite de probleme și divizate, nu par în acest moment capabile sau doritoare să exercite presiuni comparabile cu cele din 2012.

Și totuși. Nu mi se pare îngăduit ca președintele României, șeful statului român, să nu respecte o decizie a CCR, chiar și una atît de discutabilă, precum aceasta. Trebuie spus clar acest lucru, iar confuzia în care s-au menținut deocamdată și președintele, și partidele din opoziție, ba chiar și destui jurnaliști din tabăra „noastră” a devenit penibilă. Președintele trebuie să spună repede „da” și nu „da, dar...”. Asta înseamnă și că nu trebuie să tragă de timp la nesfîrșit. „Termenul rezonabil” s-a cam scurs. E un imperativ, fie că PSD chiar va trece la suspendare, fie că va tergiversa la rîndul lui un asemenea act. (Se pare că nu-i convine deloc politic suspendarea, de unde și zvonul cu așa-numita, ilegala „suspendare fără demitere”, căci puterea se teme de un referendum care i-ar arăta deficitul de popularitate.)

Problema respectării deciziei e de principiu, mai întîi.  Ea n-are legătură nici cu impopularitatea ei, nici cu mizeria ei juridică, nici cu uneltirile sinistre ale lui Dragnea, Tăriceanu & Co. Președintele trebuie să semneze decretul de revocare a procurorului-șef DNA, pur și simplu fiindcă a jurat să respecte Constituția, iar CCR e singurul interpret autorizat al acesteia. Vreți un președinte sperjur?

Pe de altă parte, există și o componentă practică pe care oricine poate s-o vadă și s-o înțeleagă: nerespectarea deciziei sau ceva echivalent creează un precedent teribil de periculos. Data viitoare – peste o lună, un an sau cinci – o altă putere, cu alte interese, avînd sau nu popularitate, va face întocmai. Și atunci unde vom fi și ce ne mai rămîne? Respectate de autorități numai atunci cînd le convine și ignorate cînd nu, Constituția și CCR își vor pierde orice autoritate reală. Vom deveni un stat neconstituțional și nelegitim. Practic, vom cădea fie în anarhie, fie în dictatură, cel mai probabil una va urma celeilalte. Timp de aproape treizeci de ani, cu toate mizeriile și schismele politice, România a evitat așa ceva. Se va declanșa acum acest teribil proces?

Și apoi, cum ar mai putea președintele Iohannis clama în țară și în străinătate aderarea la principiile statului de drept, cînd, după orice definiție, le-ar încălca – fie și printr-o nesfîrșită tergiversare? Însă – se spune – decizia CCR este rea, ba chiar împotriva spiritului Constituției. „Se spune”. Probabil așa și este. Dar s-o spună cu autoritate, repet, are dreptul numai CCR. Punct. Deci președintele trebuie să semneze decretul.

În rest, putem specula și discuta scenarii, inclusiv acela în care am separa pentru un răstimp de trei luni persoana lui Klaus Iohannis de aceea a președintelui.(Art. 97 din Constituție) Putem discuta de asemenea despre diverse referendumuri și despre diferite modalități politice de a schimba majoritatea prin moțiune de cenzură sau la vot – singurul lucru cu adevărat esențial. Putem în continuare condamna decizia CCR, considerînd-o partizană, politică și rușinoasă. Avem dreptul s-o facem, trebuie s-o facem. Dar n-avem dreptul s-o invalidăm prin faptă, dacă respectrea ei ne revine în vreun fel. De aceea există printre oameni angajamente, jurăminte și convenții cu valoare imperativă: ca să fie respectate și atunci cînd, la un moment dat, ele le apar rele și neconvenabile, iar asta chiar dacă ar putea scăpa cumva de îndeplinirea lor. Căci pentru a face numai ceea ce ne convine și ne apare avantajos pentru noi n-ar fi fost nevoie să ne luăm niciun angajament sau să fi jurat ceva.