De același autor
Și, așa cum am mai spus, oricît de mizerabilă și nedreaptă era această decizie foarte partizană, nu era nimic de făcut decît de executat partitura respectivă. Era inadmisibil ca un președinte și încă unul care abia și-a anunțat intenția de a candida pentru un al doilea mandat să încalce flagrant Constituția prin nerespectarea deciziilor CCR, oricît de rele fiind acestea. Precedentul ar fi fost teribil. Apoi, oricîtă dreptate ar fi avut președintele pe fond, nimeni dintre aliații occidentali nu l-ar fi susținut și el o știa prea bine. Așadar, muzica trebuia cîntată.
Dar tonul? Ei bine, tonul a fost, s-o spunem pe față, meschin, penibil, jalnic. După ce a tergiversat mai multe săptămîni– din motive care nu-mi sunt deloc clare – o decizie inevitabilă președintele a dispărut la Bruxelles, lăsîndu-și purtătoarea de cuvînt să citească în sfînta limbă de lemn cîteva considerații soporifice despre respectarea statului de drept, despre viitorul luptei anticorupție, despre necesitatea de a evita presiunile asupra justiției, despre faptul că deciziile CCR trebuie respectate de toți, inclusiv de majoritatea guvernamentală.
Președintele n-a avut însă curajul să iasă singur ca să facă anunțul. ( De ce se temea?) Mai rău, el, care de atîtea ori în trecut a susținut-o pe d-na Kovesi, n-a știut acum să găsească cîteva cuvinte de apreciere și de simpatie pentru ea și mai ales pentru munca pe care ea a făcut-o atîția ani. N-a avut curajul să spună că ia cu inima grea o decizie impusă și nedreaptă, pe care o respinge în calitate de om, dar la care jurămîntul făcut pe Consituție îl obligă. Putea vorbi despre datoria amarnică, uneori, a șefului statului, de a se supune legii. N-a avut curajul să vorbească direct, nealuziv, despre realizările DNA-ului din ultimii ani, despre bunele aprecieri internaționale primite de atîtea ori de această instituție, despre rapoartele atît de pozitive din cardul MCV. Și totuși, zeci, sute de mii de oameni au strigat în stradă luni de zile „DNA – să vină să vă ia!”, iar procurorul-șef DNA a fost printre cei mai temuți, urîți, dar și apreciați și lăudați oameni din România după 1990. Măcar din interes electoral, dacă nu din solidaritate umană, acest domn Iohannis ar fi putut să nu fugă pe ușa din dos ca un hoț prins asupra faptului. Să nu-mi spuneți că speră indulgență de la Liviu Dragnea, că ar fi o glumă prea bună! A dat impresia nefericită că fie și mulțumirile adresate d-nei Kövesi la finalul forțat al activității erau prea mult! Ce ton spart, dogit!
Contele, fugit din oraș, și-a pus valetul s-o dea afară pe nedorită. Gata. Viața poate să continue.
Jalnic președinte! Ba nu: jalnic om.
