Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Trendul trezirii
2018-09-04
1
Un aspect ignorat de politicienii improvizați este că Diaspora emergentă are încă baza în țară, frecvent chiar la țară. Nu doar banii, dar și ideile, cutumele, experiențele democratice pe care ei le aduc periodic acasă sau pe care comunică ușor de la distanță nu vor face decât să irige tot mai intens teritoriul acelei Românii marginalizate, pe a cărei lipsă de informație și educație se bazează umilitoarea îndoctrinare exercitată de clica aflată putere.

 

Există, în contextul dramatic declanșat pe 10 august în Piața Victoriei, o jumătate plină a paharului care deocamdată rămâne mai puțin luată în seamă. Manifestația antiguvernamentală a românilor din Diaspora marchează o nouă răscruce în viața societății civile din ultimele trei decenii, adăugând-se altor două momente deja intrate în istoria recentă: Piața Universității urmată de Mineriada din 13-15 iunie 1990 și salba de marșuri civice la nivel național, din toamna lui 2013, împotriva exploatării aurifere de la Roșia Montană. Premiera absolută a unui protest organizat de românii stabiliți peste hotare îmbogățește paradigma, așa cum fiecare etapă amintită are particularități ce merită corelate. Dacă întâiul maraton civic posttotalitar dădea tonul solidarizării în fața restaurației neocomuniste, sălbăticia „minerilor“ punea capac timp de peste două decenii oricărei noi tentative asemănătoare - mai ales că monopolul Televiziunii politizate a garantat ani la rând lipsa transparenței. Așa se face că, în toamna lui 2013, criza declanșată de proiectul legislativ privind exploatarea de la Roșia Montană revela un tablou social practic nebănuit. Scotea în stradă o generație spectaculos maturizată în răstimpul scurs și corect adaptată la reflexele sănătoase ale Occidentului. Cârcotașii care atunci acuzau manipularea în fel și chip a acelui val de proteste (victorioase, de altfel) n-au avut intuiția de a prevedea că trendul respectiv era, pe fond, autentic și de neoprit. Problema e că, din 2013 până azi, a luat proporții un fenomen conex, imposibil de eludat: migrația masivă a populației active, calificate și necalificate deopotrivă. Din ce în ce mai hotărât, în ultimii ani, românul mediu și-a luat soarta în mâini, asumând dezavantajele depeizării sau ale separației familiale, în scopul de a obține un trai decent; dar și pentru a evada din cercul vicios al imposturii generalizate și degradante din țara sa. Corpul social emergent în 2013 a crescut în mod constant, cu două rânduri de rădăcini: unul (încă) aici, în patrie, altul - în... patria de adopție. Solidarizarea transfrontalieră a acestor conaționali a generat evenimentul civic din 10 august 2018, care constituie, cred, o nouă piatră de hotar. Coerența comportamentului colectiv, refuzul fricii, solidaritatea între cei plecați și cei rămași, alăturarea între tineri și vârstnici, mentalul bun, toate acestea au transformat tragedia din seara de 10 august într-un motiv de speranță. O victorie morală consolidată fără drept de apel încă de sâmbătă, 11 august, când persoanele aflate sub șocul represaliilor disproporționate din ajun... au umplut din nou, cu energia lor, Agora. Parcă mai fermi, dar la fel de civilizați în mesajul antiviolență. Fără a susține că nicio manipulare nu e posibilă într-o mulțime umană, semnalul profund pozitiv lansat de harnicii Diasporei către toți românii e incontestabil. Mai mult: arată că procesul de recuperare avansează.

 

Știm foarte bine, încă din primele zile ale regimului bolșevic abuziv instalat, românii care au putut pleca au plecat. Periclitându-și de cele mai multe ori viața. Astfel a luat naștere Diaspora noastră postbelică, la a cărei complexă metamorfoză asistăm azi. E semnificativ de menționat cine pleca atunci, în ce condiții și cu ce urmări. Bilanțul e limpede: pleca „dușmanul de clasă“. Se refugiau în străinătate reprezentanții elitei socio-profesionale interbelice, care peste noapte erau vânați ca niște răufăcători și care, moralmente, nu puteau accepta vreun pact cu agresorul. Emblematic poate fi, din acest punct de vedere, cazul Monicăi Lovinescu (imortalizat în cele două volume epistolare ale mamei sale, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu). Ani la rând, într-o proporție mai mare sau mai mică, o lume românească de autoexilați se recompunea în diferite țări europene, dar mai ales Franța. Paradoxal devine faptul că, în ciuda afinităților socio-spirituale, de mentalitate și educație, lucrăturile perfide ale Securității au divizat cu perseverență diaspora anticomunistă, generând o cronică suspiciune între grupări sau persoane. În aceste condiții, fraternizarea, lupta comună se realizau mai greu, dar asta nu înseamnă că n-au existat. Dimpotrivă. Unele forme de asociere a românilor în numele libertății și al drepturilor omului au fost vitale în multe perioade. Deși, de-a lungul deceniilor, atât metodele plecării, cât și categoriile de „transfugi“ s-au diversificat (se pleca în excursie și se „rămânea“; se cerea „reîntregirea familiei“; se făceau căsătorii mai mult sau mai puțin fictive cu străini; se emigra „contra cost“, cum s-a întâmplat cu etnicii germani etc.), eticheta de... inamic public a rămas neschimbată. După ’90, din păcate, fractura între România intra muros și românii... de pretutineni s-a dovedit deosebit de adâncă, confirmându-se dureros în cazul unor personalități întoarse după un lung autoexil, pentru a pune umărul la reconstrucție. De astă dată, cazul unui Ion Rațiu capătă putere de simbol, coroborat cu intoxicarea răspândită imediat după Revoluție, potrivit căreia și Corneliu Coposu ar fi trăit, chipurile, departe de țară decenii întregi – fapt cu totul neadevărat. Între cei care mâncaseră și cei care nu mâncaseră salam cu soia, prăpastia părea de netrecut.

 

La aproape 30 de ani după Însângeratul Decembrie ’89, metamorfoza Diasporei românești oferă un prilej de reflecție aparte. Uriașul corp social, transferat în străinătate în ultimii 20 de ani, diferă fundamental de cel al anilor ’50 sau chiar ’80, în sensul că majoritatea celor care în prezent se mută din România au origine rurală (deci cât se poate de sănătoasă), provin din orașe mici sau din familii modeste - la a căror propășire economică și mentalitară contribuie de altfel nemjlocit. Faptul evidențiază contradicția între matracajul neocomunist (care îl identifică în continuare pe cel plecat cu trădătorul burghezo-moșieresc) și originea socială efectivă a persoanelor incriminate - similară cu a guvernanților înșiși! Un alt aspect ignorat de politicienii improvizați este că Diaspora emergentă are încă baza în țară, frecvent chiar la țară. Nu doar banii, dar și ideile, cutumele, experiențele democratice pe care ei le aduc periodic acasă sau pe care comunică ușor de la distanță nu vor face decât să irige tot mai intens teritoriul acelei Românii marginalizate, pe a cărei lipsă de informație și educație se bazează umilitoarea îndoctrinare exercitată de clica aflată putere. Și încă ceva: „strâmbele“ securiste care cândva scindau diaspora elitelor nu mai sunt de actualitate - poate doar amintirea acestora îi face și azi pe unii români din străinătate să se ferească de compatrioții lor. Între românii rezidenți pe tot globul, solidaritatea și mentalitatea împrospătată de viața liberă se accentuează constant, pe măsura facilităților oferite de rețelele sociale. Iar acest trend al trezirii, mai devreme decât mai târziu, se va impune și acasă.

 

Am fost și eu în Diaspora. Între ’87 și ’95 am recurs la această modestă formă de rezistență. Asemenea multor tineri care azi pleacă nu fiindcă vor, ci fiindcă se simt constrânși, generația anilor ’80 întorcea spatele unui regim de claustrare devenit insuportabil, asumându-și o traumă greu de imaginat azi: angoasa de a nu putea reveni în țara natală, unde sistemul carceral descuraja orice comunicare între „interior“ și „exterior“. Dramatica dezrădăcinare de atunci nu mai e valabilă și nu mai poate fi căluș în gura nimănui. Mutația la care asistăm și în această privință ar trebui mai degrabă să-i îngrijoreze pe vechilii puterii, în loc să îi împingă în fundătura anacronică a pseudo-urii de clasă. Dacă, în România emergentă de după Primul Război Mondial, elitele erau cele care asigurau sincronizarea cu Occidentul (mergând la studii în străinătate și revenind în patrie pentru a pune în operă beneficiile academice), în postcomunism cureaua de transmisie pare a fi devenit pătura mijlocie plecată la muncă, tot mai vizibil atașată dezideratului Schimbării. Cei de la 1918 se bucurau de susținere instituțională și sprijinul Familiei Regale, iar rezultatele s-au văzut în timp scurt. Cei din 2018 se confruntă cu sechelele comunismului și grobianismul noii clase conducătoare, care a făcut din democrație o vacă de muls. În pofida inerțiilor considerabile, mentalitatea Diasporei de secol XXI își va spune cuvântul. //

TAGS : diaspora proteste 10 august rosia montana mineriada jandarmi represalii
Comentarii
Alina Ion 2018-09-06
Aveti perfecta dreptate. In pofida inertiilor, mentalitatea majoritatii cetatenilor romani din secolul XXI isi spune cuvantul.
Total 1 comments.
Recomandari
1729
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22