Pe aceeași temă
Alexandru Safran, mare rabin al Genevei, fost mare rabin al Romaniei, a incetat din viata la domiciliul sau din Geneva, joi 27, iulie 2006. In acest articol, imi propun sa evidentiez personalitatea sa de exceptie, subliniind rolul sau in timpul Shoahului.
Nascut pe data de 12 septembrie 1910, descendent dintr-o straveche familie rabinica, el este fiul si discipolul lui Betalel Zeev Safran, prim rabin al Bacaului, care a fost pana la moartea sa, in 1929, cea mai importanta autoritate din Romania in domeniul halahei (jurisprudenta religioasa). Copilaria sa a fost marcata de studii intensive sub indrumarea parintelui sau: la varsta de 11 ani, devine "secretarul" sau, iar la 19 ani ii succede in fruntea rabinatului din orasul sau natal. Din 1930 si pana in 1934, studiaza la Institutul de Inalte Studii Rabinice si la Universitatea din capitala Austriei, unde obtine titlul de doctor in filozofie si unde a fost remarcat de Sigmund Freud, cu care a avut numeroase convorbiri.
Casatorit in 1936 cu Sarah Reinhartz din Iasi, el este propulsat la data de 4 februarie 1940, in urma decesului marelui rabin Iacob Niemirower si a alegerilor care au avut loc dupa disparitia sa, la demnitatea de mare rabin al Romaniei. La numai 29 de ani, el devine seful spiritual al celei care a fost atunci, din punct de vedere demografic, a treia din Europa si a patra comunitate evreiasca din lume.
In Senat, unde, din cauza regimului de dictatura regala impus din 1938 si pana la prabusirea Romaniei Mari, in vara anului 1940, a fost singurul reprezentant al celor aproximativ 800.000 evrei din tara, el a stiut sa apere cu mult curaj comunitatea sa lovita de numeroase legi discriminatorii. Antisemitismul dezlantuit de efemerul guvern Goga-Cuza (decembrie 1937-ianuarie 1938) ajunge la paroxism cu instaurarea dictaturii lui Ion Antonescu (14 septembrie 1940-23 august 1944), al carui guvern pronazist isi imparte puterea in primele sase luni cu sinistra Garda de Fier. Intre septembrie 1940 si ianuarie 1941, a fost instaurat un adevarat regim de teroare fata de populatia evreiasca: masurilor de excludere din toate sectoarele vietii publice li s-au adaugat agresiunile si molestarile politiei legionare, care a efectuat sistematic spolierea magazinelor si proprietatilor evreiesti. Alexandru Safran intervine de nenumarate ori pentru a opri samavolniciile legionarilor, arestarile arbitrare, cel mai adesea fara a obtine rezultate, uneori insa interventiile sale reuseau. Astfel, el a impiedicat inchiderea tuturor sinagogilor si a cimitirelor evreiesti ordonata de ministrul legionar Radu Budisteanu.
Datorita lui Alexandru Safran, procesul de nimicire a evreilor din Romania, inceput mai devreme ca in alte tari, s-a oprit mai devreme. Intr-adevar, el a debutat inca din vara anului 1941, cu primul mare pogrom din al doilea razboi mondial, care a avut loc la Iasi, unde jumatate din populatie era evreiasca, si a continuat cu masacre gigantice in Basarabia, Bucovina si Transnistria, locul de deportare si cimitirul fara pietre funerare al unui sfert de milion de evrei romani si ucraineni, pamant al nenorocirii care, prin atrocitatile care au fost comise acolo, ocupa un loc special pe harta europeana a locurilor blestemate ale lantului de centre de ucidere ale "solutiei finale". El a fost intrerupt in toamna anului 1942, cand Alexandru Safran a obtinut amanarea deportarii evreilor din Transilvania de Sud si din Regat, prevazuta in lagarele mortii din Polonia. Din nenorocire, evreii din Transilvania de Nord, ocupata atunci de Ungaria, au fost in imensa lor majoritate deportati si omorati la Auschwitz.
Declarat primul ostatec al populatiei evreiesti, tanarul mare rabin a reusit totusi sa salveze viata unei jumatati a evreilor din Romania, obtinand ajutor din partea diverselor personalitati, printre care regina-mama Elena (careia i s-a decernat post-mortem in 1993, de catre institutia Yad Vashem din Ierusalim, titlul de "Dreapta intre popoare") si regele Mihai. "Protejarea evreilor persecutati in Romania, compatriotii mei, scrie regele Mihai intr-un mesaj din 1998, a fost in timpul anilor teribili ai razboiului una din preocuparile mele majore. Domnul mare rabin venea in mod regulat la Palat pentru a ne informa, pe mama mea si pe mine, care eram taiati de tot ceea ce se petrecea realmente in tara noastra. Noi incercam atunci impreuna sa stopam deportarile, din nefericire cel mai adesea in zadar." La cererea lui Alexandru Safran, buna regina a obtinut in decembrie 1941 aprobarea lui Mihai Antonescu pentru a se trimite ajutoare coreligionarilor in obida, deportati in Transnistria. Carismatic si convingator, tanarul mare rabin a reusit prin puterea cuvantului sa-i faca sa intervina in favoarea evreilor din Romania pe cei mai inalti demnitari ecleziastici crestini din tara. Cazand in genunchi in fata patriarhului Nicodim si a mitropolitului Balan, el nu s-a multumit sa ceara mila pentru coreligionarii sai. El nu a ezitat sa ii declare responsabili in fata justitiei divine ca potentiali complici la asasinatul atator vieti nevinovate. Daca prin Tit Simedria, "mitropolitul antisemit al Bucovinei", el a reusit oprirea "evacuarilor" a aproape 20.000 de evrei din Cernauti in Transnistria (salvandu-le astfel viata), cu ajutorul mitropolitului Balan al Transilvaniei, el a impiedicat deportarile in Polonia (au avut loc atunci si alte demersuri pe langa dictatorul Antonescu, din partea altor lideri evrei).
Printre personalitatile straine care au acordat sprijinul lor, trebuie amintit in primul rand nuntiul apostolic Andrea Cassulo, care la cererea lui Alexandru Safran a plecat la Roma, de unde a revenit cu un mesaj destinat celor doi Antonesti, iar apoi s-a deplasat in Transnistria, aducand ajutoare evreilor care au fost deportati acolo. De asemenea, delegatii Comitetului International al Crucii Rosii, Charles Kolb si Vladimir von Steiger, ambasadorilor Elvetiei si Suediei, René de Weck si Rentersward, cat si reprezentantului Turciei, Sefbrati Istinyel.
In timpul pogromului din ianuarie 1941, efectuat de Garda de Fier, sotia marelui rabin a fost arestata, dar si ea a stiut, tot prin puterea cuvantului, sa se elibereze, apostrofandu-i cu vehementa pe legionarii tortionari.
Alexandru Safran, care a avut sansa sa nu fie gasit de gardistii pogromisti si sa scape de asemenea de cateva atentate, intruchipeaza rezistenta opusa de evreii din Romania, care a permis unei jumatati a acestei comunitati (peste 360.000 de suflete) sa supravietuiasca. In fruntea Sfatului evreiesc clandestin, el a stiut sa ia toate deciziile utile pentru a-i apara pe fratii sai persecutati, sa suprime portul stelei galbene (mentinuta totusi in provinciile orientale), sa organizeze scoli si licee, si chiar o universitate evreiasca (Colegiul Onescu, Colegiul Abason si Politehnica Bercovici) pentru elevii si profesorii izgoniti din invatamantul public, sa faca sa revina orfanii din Transnistria si sa faciliteze emigrarea lor in tara Israelului. El a stiut sa reuneasca comunitatea sa devastata dupa razboi, inainte de a fi alungat din tara de reprezentantii noului regim comunist totalitar.
Dupa indepartarea liderilor istorici Wilhelm Filderman si A.L. Zissu, Alexandru Safran era singura personalitate reprezentativa ramasa in post. Refuzand sa colaboreze cu noul regim - printre altele, in ciuda amenintarilor, el nu a acceptat sa semneze documente privind renuntarea in numele comunitatii la bunurile acesteia, la fel si o motiune care cerea condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu, liderul Partidului National Taranesc -, el a fost impiedicat sa-si asume functia. La cererea Comitetului Democrat Evreiesc, Yevsectia Partidului Comunist, i s-a interzis pana si intrarea in propriul sau birou. Expulzarea a intervenit in momentul cand se pregatea si abdicarea regelui Mihai. Alexandru Safran a fost obligat, impreuna cu sotia si cei doi copii, sa paraseasca Romania in 22 decembrie 1947, dupa ce a trebuit sa semneze o scrisoare potrivit careia declara ca pleca in voiaj in Eretz Israel. Doctorul Sandu Liblich, care se prezentase la locuinta sa pentru a-i notifica ca trebuia sa plece chiar in aceeasi zi, stia deja cine il va inlocui. Este semnificativ ca ziarul Semnalul din 23 decembrie (!) anunta ca pe data de 15 decembrie a avut loc la Ministerul Cultelor o reuniune unde cultul mozaic era reprezentat de... Moses Rosen. In ce-l priveste pe Alexandru Safran, marele rabin al tarii, el nu fusese nici invitat, nici tinut la curent cu aceasta reuniune, nici de minister, nici de Moses Rosen!
Devenit mare rabin al Genevei, el a jucat timp de peste cincizeci de ani un rol de prim-plan in reconcilierea dintre crestini si evrei (a participat la celebra conferinta de la Seelisberg, in 1947, si s-a intalnit cu Papa Ioan Paul II, la Roma in 1985) luptand pentru inapoierea orfanilor evrei ai Shoahului comunitatilor evreiesti, denuntand antisemitismul, reclamand dreptul la emigrare pentru evreii din URSS si intervenind pentru eliberarea prizonierilor israelieni dupa razboiul de Yom Kipur din 1973.
Dupa aproape o jumatate de secol, el a fost primit oficial in Romania, unde a fost numit cetatean de onoare al Bacaului, doctor honoris causa al Universitatii din Iasi si membru de onoare al Academiei Romane. In Senat, la televiziune si in presa el a evocat Shoahul in Romania, aducand omagiu "oamenilor de omenie, in vremuri de neomenie" (printre care regina-mama Elena si Viorica Agarici, presedinta Crucii Rosii din Roman), exprimandu-si imensa sa iubire pentru "frumoasa tara romaneasca", pentru "bunul si blandul popor roman".
Om de actiune, el este (mai ales) si un om de condei, participand la Intalnirile internationale de la Geneva (1949-1975), scriind peste 250 de articole publicate in diferite periodice si volume colective. Profesor la Universitatea din Geneva, erudit cabalist, teolog riguros, filozof de talent, el este autorul unei opere impresionante care constituie o comoara de o importanta capitala pentru cunoasterea spiritualitatii evreiesti. Studiile iudaice au contractat fata de el o datorie care nu se va stinge. El ramane un exemplu prin universalitatea cartilor sale. Mare rabin, el intruchipeaza o anumita conceptie a rabinatului, care ne da speranta de a vedea mentinut un iudaism ancorat in traditie, dar in acelasi timp umanist si deschis lumii intregi.
In loc de concluzie, as dori sa subliniez cateva calitati care, dupa parerea mea, i-au calauzit demersul, permitandu-i sa faca fata la situatiile cele mai dificile si sa duca o viata de lupta marcata de pasiunea adevarului. Mai intai, independenta fata de tentatiile de succes si fata de reprezentantii puterii tuturor regimurilor. In al doilea rand, exigenta de rigoare: sef spiritual unic, ganditor erudit, el nu a trait intr-un turn de fildes; intrat in lupta, el a fost pasionat, dar, pasionat fiind, el nu a fost partial. A treia calitate este sensibilitatea, care i-a permis sa se extraga din lumea ideilor pentru a actiona in prezent. In sfarsit, in al patrulea rand, arta de a rosti bine, care l-a facut sa fie un conferentiar fara pereche, dar avand si darul unei scrieri alese, limpezi, frumoase si precise.
Alexandru Safran reprezinta pentru Romania si iudaismul mondial o raza de lumina.
