Pe aceeași temă
Unde vă aflaţi în decembrie 1989?
Aproape întregul an 1989 l-am petrecut în München, unde eram directorul interimar al departamentului românesc al Europei Libere. Fusesem numit în această funcţie după decesul lui Vlad Georgescu. În luna octombrie, directorul general al postului mi-a cerut să pun capăt interimatului şi să devin directorul permanent al departamentului românesc. La insistenţa familiei mele, a trebuit însă să nu dau curs acestei propuneri generoase şi să mă întorc la Washington, la vechea mea funcţie de corespondent în capitala americană. Se întâmpla cu două luni înainte de revoluţie.
În URSS se organizau primele alegeri libere, în martie 1989, pentru Congresul Deputaţilor Poporului, în Polonia se organizau primele alegeri libere, câştigate de Solidaritatea, Ungaria îşi deschidea graniţele către Austria pentru ca sute de mii de est-germani să traverseze spre Germania de Vest, ca un castel de cărţi de joc se prăbuşeau regimurile comuniste din estul Europei. Cum se vedeau de la Washington aceste evoluţii? Era ceva aşteptat? Era ceva dorit? Doar SUA erau principalul adversar al sovieticilor în timpul Războiului Rece.
Evident că erau schimbări dorite, aşteptate cu interes şi susţinute la Washington. Americanii erau la curent cu ce se întâmpla în Est şi au încurajat mişcările protestatare nu în puţine feluri, între altele şi prin finanţarea unui post de radio, care se numea Europa Liberă/Libertatea şi care transmitea spre toate aceste ţări, inclusiv Uniunea Sovietică. Acest post, ascultat de milioane de oameni din spatele a ceea ce se numea atunci Cortina de Fier şi care promova schimbarea, i-a ţinut pe polonezi, pe cehi, pe români şi pe ceilalţi est-europeni la curent cu evenimentele şi le-a inspirat încrederea în puterea lor de a scăpa de comunişti. Tot prin acest post de radio au aflat ei de susţinerea de care se bucurau în Occident şi de ceea ce se întâmpla în propriile lor ţări, în care cenzura bloca informaţiile nedorite de regim.
Nicolae Ceauşescu stăpânea cu o mână de fier ţara, cel puţin asta era impresia. Vă aşteptaţi ca Ceauşescu să piardă puterea? Aveaţi informaţii că se pregăteşte ceva şi în România?
Aveam unele informaţii, nu întotdeauna credibile sau verificabile, că lucrurile se mişcau şi în România. Ştiam, desigur, de unii disidenţi şi revoltaţi, ne aminteam de grevele minerilor din Valea Jiului din 1977, de demonstraţiile muncitorilor din Braşov, zece ani mai târziu, care ne sugerau că exista un potenţial de tumult şi revoltă. Aveam şi diverse semnalări diplomatice sau de altă natură, care vorbeau de tensiuni mai mari decât se vedeau la suprafaţă. Relatam aproape tot ce ştiam sau aflam din alte surse, în limitele regulilor noastre stricte de acurateţe şi moderaţie. Noi nu puteam incita, nu puteam chema lumea în stradă sau la revoltă violentă. Din fericire, ascultătorii noştri descifrau mesajul şi atunci când, din motive de prudenţă jurnalistică, nu-l puteam transmite explicit.
Aţi scris o carte despre decembrie 1989, sunteţi un analist atent al evenimentelor de atunci. Astăzi, la 20 de ani de la desfăşurarea lor, despre ce credeţi că a fost vorba, o revoluţie, o lovitură de stat, o lovitură de palat?
Astăzi nu ar trebui să existe nicio îndoială că ce s-a întâmplat în decembrie 1989 a dat naştere unei Românii democratice. Acesta este un fapt incontestabil. O astfel de răsturnare este o revoluţie. Interferenţele conspirative din decembrie 1989, preluarea intempestivă a puterii de către foşti comunişti, hopurile din evoluţia evenimentelor nu schimbă caracterul revoluţiei propriu-zise, care a început la Timişoara şi s-a fructificat la Bucureşti. Democraţia românească nu a fost perfectă, mai ales în primii ani după schimbare. Mai are poate şi acum unele tare. Dar oricâte imperfecţiuni ar avea, ea este o democraţie, nu o dictatură, iar cotitura a fost în decembrie ’89.
S-a vorbit de ingerinţe maghiare la Timişoara şi apoi sovietice. Cât de important credeţi că a fost factorul extern în izbucnirea revoluţiei din decembrie 1989?
Factorul extern, dar nu neapărat cel menţionat de dvs., a fost important. Mă refer, în primul rând, la impulsul pe care l-au dat schimbările din celelalte ţări „frăţeşti“, în special mesajul că se poate. În Apus, Nicolae Ceauşescu îşi pierduse total credibilitatea, iar în contextul tumultului care cuprinsese Europa Răsăriteană în ansamblul ei, o schimbare şi în România devenise un deziderat al Occidentului. Decredibilizarea lui Ceauşescu a fost unul dintre factorii principali care au favorizat izbucnirea şi succesul revoluţiei. A contat în mod vădit şi faptul că sovieticii nu-l agreau pe Ceauşescu şi, deci, nu era probabil ca ei să intervină în favoarea lui. Poate chiar dimpotrivă, în contextul gorbaciovismului de la Moscova, eliminarea unui dictator de teapa lui Ceauşescu devenise un deziderat şi acolo. Cât de activ au acţionat ei împotriva dictatorului român, altfel decât diplomatic, nu e bine documentat. Este foarte probabil, însă, că au fost încântaţi că puterea a fost preluată de gruparea Iliescu, şi nu de vreo echipă prooccidentală. Nu ştiu de interferenţe apusene directe în zilele revoluţiei, deşi nu le exclud. Eu eram în legătură continuă cu oficialităţi americane în acele zile, în ideea de a obţine informaţii de la Ambasada SUA din Bucureşti şi a înţelege ce se întâmplă pe stradă şi în culise. Aveam relaţii bune la Departamentul de Stat şi primeam unele indicii importante, dar nu întotdeauna publicabile. Nu mi s-a spus însă niciodată atunci şi nici ulterior că americanii şi aliaţii lor ar fi avut vreun rol direct în revoluţia propriu-zisă, altul decât acela de a fi fost decis şi deschis contra comunismului şi în sprijinul schimbării. În ce-i priveşte pe maghiarii din România, ei fuseseră cu siguranţă galvanizaţi de ce se întâmpla în Ungaria şi de şansa de a avea legături mai strânse cu ţara vecină. Nu exclud şi posibilitatea unor speranţe de altă natură, dar nu le putem documenta. Cert este că ei au jucat un rol major în revoluţie şi că totul a început la Biserica Reformată maghiară din Timişoara, care îl avea ca pastor pe László Tökés, de la comunitatea evanghelică din oraş.
Supuşenia românilor sau brutalitatea Securităţii a făcut că disidenţa în România să nu capete consistenţa celei din Polonia sau Cehoslovacia? De ce credeţi că au fost atât de puţini disidenţi în România lui Ceauşescu?
Iată o întrebare complicată, la care pot răspunde foştii disidenţi, dar mai ales foştii nondisidenţi. Noi putem doar presupune că supravegherea intensă a populaţiei, în general, şi a celor consideraţi de Securitate a fi apţi să se afirme ca disidenţi, restricţionarea drastică a legăturilor cu străinii şi a altor posibilităţi de a face publică o disidenţă, precum şi certitudinea unei reprimări fie şi numai prin concediere, izolare, arestare, expulzare, persecutarea rudelor etc., a limitat drastic numărul celor dispuşi să rişte. Pot, desigur, exista şi alte cauze poate mai profunde, dar am plonja prea mult în supoziţii şi nu este locul aici şi acum.
Lucraţi de mai mulţi ani la o carte despre Europa Liberă. Ştiu că aţi avut mari probleme cu accesul la documentele Securităţii. În ce stadiu se mai află acum acest proiect? Ce aţi descoperit important?
Proiectul e viu şi în desfăşurare. Durează şi pentru că este complicat. Complicaţia cea mai mare este absenţa documentelor care ne-ar spune direct că Noël Bernard, Vlad Georgescu şi Emil Georgescu au fost ucişi din ordinul lui Ceauşescu. Raportul de condamnare a comunismului reia acuzaţia noastră privitoare la aceste crime, dar nu aduce, cum ar fi fost de aşteptat, aproape nicio documentare nouă. Eu cred în continuare că undeva se găsesc documente care să ne permită să afirmăm acest lucru cu absolută certitudine şi cu detaliile de rigoare.
Rămân deci nelămurite până astăzi acţiunile Securităţii de eliminare fizică a unor redactori şi mai ales directori ai Departamentului românesc al Europei Libere. De ce credeţi că SIE ascunde în continuare adevărul? Ştiu că nici Mihnea Berindei nu-şi primeşte dosarul de la SIE. Venirea lui Mihai Răzvan Ungureanu în fruntea SIE n-a schimbat cu nimic această stare de lucruri?
Eu cred că adevărul este cunoscut şi destul de credibil documentat. Lipsă sunt corpurile delicte care ar fi necesare pentru a obţine condamnări într-un tribunal occidental. Prin „corpuri delicte“ înţeleg în special rapoartele de îndeplinire a misiunii şi numele celor care au îndeplinit ordinele. Nu ştim de ce nu avem aceste „corpuri delicte“: dacă au fost distruse, cum susţin unii, sau sunt în continuare ascunse, cum continuăm să presupunem noi. Unii ne spun că ele nu se află la SIE, ci la arhivele armatei, unde s-ar afla şi arhiva lui Ceauşescu. Dacă o comisie prezidenţială nu le-a putut găsi, mă întreb dacă vor fi vreodată găsite. Important este că nimeni nu a dovedit până acum că afirmaţiile noastre ar fi nefondate. În ce îl priveşte pe d-l Mihai Răzvan Ungureanu, nu ştiu dacă d-sa a verificat ce ni s-a furnizat şi ce nu. Deci nu pot să fac nicio afirmaţie în această privinţă. D-sa mi-a adresat mai de mult invitaţia de a-l vizita, nu ştiu dacă în vederea primirii unor noi documente sau doar pentru o discuţie. Este vina mea că nu am dat curs acestei invitaţii până acum. //
Interviu realizat de ARMAND GOŞU
