Pe aceeași temă
Poetul anarhist Vladimir Petrescu m-a apucat de cot: se afla în spatele meu în aglomeraţia din staţia de tramvai de la Piaţa Maria, m-am întors şi el mi-a spus „hai să vezi ceva după colţ“.
Au trecut de atunci douăzeci de ani ca o zi, pe sus-numitul poet anarhist l-am mai întâlnit în primul an de după momentul acela, pe când scriam statutul Societăţii Timişoara copiat dintr-un număr al aproape singurei publicaţii de opoziţie din 1990: România liberă. Statutul era al unui sindicat al petroliştilor de prin Ploieşti, pe care ziarul l-a publicat prin luna februarie ca să fie model şi altora care doreau să înfiinţeze sindicate, fundaţii şi ONG-uri, cum le zicem astăzi. Pe Vladimir Petrescu nu l-am mai văzut, au rămas în urma lui câteva poeme despre oraşul Petroşani, despre cămine de nefamilişti cu un reşou electric improvizat, pierdut printre pahare cu urme de zaibăr într-o atmosferă cam ca aceea din poemele lui Ioan Es Pop transpuse în Valea Jiului (scriu rândurile astea la sugestia lui Vio Marineasa, pe care l-am întrebat dacă ştie ceva mai mult decât mine despre Vladimir. Mi-a povestit că omul nu era poet rău deloc, dar că nu l-a mai văzut nici el de ani buni).
O fi plecat din ţară ca atâţia timişoreni, îmi spun astăzi, pe când scrutez amiaza din 15 decembrie 1989 în aglomeraţia staţiei Piaţa Maria, de unde luam, ca de obicei, tramvaiul 7, care mă purta spre cartierul şvăbesc Fratelia, unde îl predam pe Emil Gârleanu pruncilor de ţigani gabori care vorbeau ungureşte. „Hai să vezi ceva după colţ“, mi-a spus poetul dispărut de două decenii. Am priceput din vorbele lui ceva aşa ca în filmele Sahia, când regizorul filmează zborul repezit al porumbeilor din piaţă. Mă văd şi azi, după două decenii, cum păşesc în spatele lui Vladimir Petrescu printre gospodine, printre oameni păşind fără rost: pe şosea maşinile Dacia, Lada, Lăstun, Wartburg, Zastava trec şi ele chiar prin faţa scuarului cu statuia Fecioarei. „Hai să vezi ceva“, mi s-a spus şi l-am urmat printre oameni cu plase şi genţi din muşama, oameni cu hainele triste pe care le putem vedea azi prin filmele cu revoluţia, inşi risipiţi în amiaza din Piaţa Maria, semenii mei, concetăţenii din apropierea mea, despre care nu ştiam nimic şi cu care am tăcut împreună ani de zile şi de la care am tot aşteptat zadarnic un semn cât de mic. Mi-am dorit să apuc drumul peste graniţă şi nu am făcut-o din frică de necunoscut, din cauză de literatură şi familie, din pricina socrilor şi părinţilor care ar fi rămas fără ajutorul meu, din cauza fetiţei de nici patru ani, a băiatului de câteva luni. Mi-aş fi dorit să plec peste graniţă şi m-am resemnat la atâta doar, umilit de modul în care îmi târâiam dimineţile, serile, beţiile; strivit de neputinţa de a putea fi altfel şi de a nu avea curajul să spun răspicat, chiar aici, în Piaţa Maria, în acest scuar, printre maşinile Dacia, Lada, Lăstun, Wartburg, Zastava, să zic limpede că ţara asta în care ne-am născut îşi ratează viitorul, în timp ce toate celelalte tocmai şi-l câştigă una câte una. Să ştii toate astea şi să nu îndrăzneşti să le rosteşti răspicat. Îmi amintesc cum ascultam umil şi admirativ poveştile frontieriştilor, dorind să fiu asemenea lor, măcar asemenea lor.
„Hai să vezi ceva după colţ“, îmi spune poetul anarhist Vladimir Petrescu şi mă apucă de cot şi eu simt ca pe o arsură judecata colectivă a lumii vestice, mă simt vinovat că mămăliga nu explodează, pricep resemnat că suntem popor de rangul doi, o populaţie, cum se spunea pe atunci, o masă de oameni care aleargă pe la măcelării, o populaţie care stă drepţi în faţa benzinarilor, care se aşază la cozile de la Alimentarele unde capătă pe buletin o jumătate de pachet de unt, şi eu asemenea lor stau la coadă pentru hârtie igienică şi nu strig, nu ies din rând, nu urlu la şirul de căciuli, de paltoane jerpelite, de plase scofâlcite, nu strig din bojoci că e prea mult, nu ţip, fi’r’ar a dracu’ de treabă, nu spun nicio vorbă, mă uit la chipurile impenetrabile ale semenilor, ale pensionarilor care se agită pe la cozi şi întreabă cu hărnicie supusă ce se dă, şi mie îmi vine să le strig că sunt egoişti, că îi mână pohta hulpavă de a pune mâna pe ceea ce ne dă dictatorul; stau între paltoane, sacoşe, plase, şi-mi vine să strig: „nu se dă, tataie, o sută de grame de libertate, un sfert de kil de drepturile omului, în rest se dau de toate: hârtie igienică, pastă de dinţi Super Cristal, săpun Cheia, unt, margarină, ulei şi zahăr tos, de toate se dau, tataie, şi este extraordinar de bine, este insuportabil de bine“, pe urmă îmi aduc aminte de un amic care ne îndemna să aranjăm într-o vizită de lucru, pe când vine secretarul general al partidului, ca să-l întâmpine echipa de rugby a oraşului şi să-l omoare cu îmbrăţişări şi sărutări de caldă recunoştinţă.
Cam astea erau gândurile ce îmi treceau prin minte, ca anunţurile de pe scrolul televiziunilor de ştiri, în momentul în care Vladimir mi-a zis „hai să vezi ceva după colţ“. Nimic nu se întâmplă, îmi ziceam chiar înainte de a-mi spune el vorbele acelea: chiar nimic nu se întâmplă, fi’r’ar a dracu’ de naţie, de mămăligă naţională, ni se dă doar hârtie igienică şi pastă de dinţi să ne spălăm pe gură zi de zi până la sfârşitul istoriei. Nimic, îmi ziceam eu atunci, chiar nimic nu se întâmplă, toţi se ridică, toţi se eliberează, toţi..., fi’r’ar a dracu’ de naţie, îmi spuneam pe când stăteam în staţia de tramvai cu geanta pe umăr, în drum spre şcoala cu ţigani gabori cărora le predam Emil Gârleanu şi-i purtam, din porunci de la Inspectorat, pe la demonstraţiile de 23 August pe la stadion. Nimic! Doar umilinţe! Umilinţa de a pricepe cât eşti de umilit, umilinţa de a nu putea să faci nimic, umilinţa să te laşi umilit zilnic, fără speranţa că s-ar putea vreodată întâmpla ceva, fără să crezi că e posibil miracolul exploziei mămăligii care să răstoarne capacul, să stingă aragazul, să elibereze conţinutul presiunii din chinga frontierei de stat cu tot cu sârma ghimpată, cu foişoarele de pază, cu lansatoarele ascunse prin boscheţii de pe lângă borne şi fâşia arată, cu puştile lunetă dosite prin locurile de pândă ale militarilor grăniceri.
„Hai să vezi ceva după colţ“, mi-a spus poetul anarhist Vladimir şi m-a apucat de cot în staţia de tramvai de la Piaţa Maria pe când tocmai gândeam, sau nu, nu gândeam, stăteam prostit în golul istoric din jur şi stările de mai sus mi se scurgeau prin minte asemenea anunţurilor de pe scrolul televiziunilor de ştiri. „Hai să vezi ceva după colţ“, mi-a spus, şi l-am urmat o sută de metri şi deodată, nici nu ştiu cum să spun, aerul străduţei aceleia vecine staţiei din Piaţa Maria era greu ca o pastă, mi s-au înmuiat picioarele, emoţia mi-a înşfăcat rinichii deşi nu era mare lucru acolo, în amiază, în faţa locuinţei pastorului: o mână de tineri cu lumânări aprinse în lumina tare a zilei.
