Pe aceeași temă
PSD nu e numai cel care controlează azi majoritatea guvernamentală, e cel care a garantat continuitatea sistemului statal după 1989. Totuși, discursul său e acum unul antisistem: se vrea partidul periferiei care se opune centrului, al celor abuzați de stat împotriva statului. Identifică o sumedenie de comploturi, denunță colonialismul Bruxellesului. Ca să nu mai vorbim de amploarea retoricii împotriva „statului paralel“ care a înlocuit explicarea acțiunilor propriului guvern.
Am putea multiplica exemplele prin care PSD pare că își construiește o identitate antisistem, substanțial diferită de populismul cu nuanțe naționaliste care îl caracterizase dintotdeauna. În acest context, ne întrebăm care sunt cauzele acestei schimbări și măsura în care ele reflectă o metamorfoză de fond.
PSD, sub diverse nume (FSN, FDSN, PDSR), a guvernat în majoritatea perioadei postcomuniste, iar influența sa asupra producției legislative și la nivelul regulilor constituționale a fost covârșitoare. De la modul cum a fost construit noul sistem politic până la tipul de ieșire din economia socialistă și negocierile pentru intrarea în UE, toate sunt opera acestei formațiuni politice. Deși a purtat mai multe nume, nimeni nu s-a îndoit niciodată asupra identității sale: a fost moștenitorul partidului-stat comunist. S-a născut în 1989-1990 din acesta, a renăscut în 1992 tot din stat și cu resursele statului.
Ce se numește azi Partidul Social Democrat nu a fost niciodată nici un autentic partid, nici social-democrat. A fost o etichetă, o marcă înregistrată a puterii. A fost partidul puterii, așa cum există în orice regim în care democrația se limitează la un mecanism de legitimare electorală a unei stări de fapt.
Totuși, după 1992, partidul începe să se diferențieze de stat. La nivelul guvernării beneficiază de oamenii proveniți din tehnocrația de stat, dar la nivelul economic directorii întreprinderilor vor asigura cercul virtuos al convertirii puterii politice în putere economică, apoi a puterii economice în influență politică.
Formațiunea lui Iliescu devine astfel principalul partid al oligarhilor postcomuniști. Dar toate acestea nu se întâmplau dacă, la nivelul Ministerului de Interne, al serviciilor secrete, al procuraturii și justiției, nu ar fi existat un alt cerc, la fel de virtuos. De fapt, la fel de vicios. Aceste corpuri ale statului erau pătate de faptele lor de dinainte de 1989, din 1989 și din 1990. Priveau societatea cu frică pentru că ar fi putut să le ceară socoteală. Partidul puterii le asigură impunitatea. Iar ei le vor asigura impunitatea pentru toate ilegalitățile capitalismului de cumetrie cocoloșit de Iliescu.
Ruptura vizibilă are loc la congresul din aprilie 2005. Atunci, Iliescu, susținut de fostul premier autotputernic Năstase, au fost învinși de cei care încet, dar sigur preluaseră puterea în partid: oligarhii locali. Geoană nu a fost decât tehnocratul care gestionează tranziția partidului dintr-unul centralizat într-o federație de oligarhi locali.
Metamorfoza PSD devenită atunci vizibilă a continuat până azi: un partid aparent rupt de statul care-i furniza resursa umană, limitat la rețelele clientelelor locale, practic incapabil de guvernare.
Marele handicap al PSD e dependența de stat. O dublă dependență: de resursele acestuia și de protecția sa. După 2005, baronii au încercat să se împace cu noua putere, din 2006 practic preiau puterea prin Tăriceanu. Apoi chiar ajung la guvernare în 2009, iar după înfrângerea lui Geoană supraviețuiesc prin forme individuale de cooperare și prin UNPR, care e un pod între putere și PSD din opoziție.
Atunci când președintele Băsescu a numit un lider PSD de viitor, Maior, în fruntea SRI, el practic a recunoscut faptul că puterea se exercită fie având o formă de colaborare cu PSD, fie prin preluarea unor resurse ale acestui partid. A încercat ambele variante. Dar PSD prin alianța cu PNL și-a asigurat dominația de facto a parlamentului, apoi câștigarea alegerilor din 2012 și de atunci controlează toate majoritățile.
Așa a rămas până azi partidul puterii. Totuși, în interiorul PSD mulți nu au beneficiat de cooperarea cu statul-Băsescu. Victor Ponta a utilizat această frustrare din interiorul partidului pentru a-l conduce în perioada 2010-2015, dar el era tot o etichetă a centrului pusă pe oligarhii locali. Unii dintre aceștia au trecut cu bine prin această perioadă, dar majoritatea celor mai puternici au simțit pe pielea lor sfârșitul perioadei de impunitate.
Dragnea preia PSD promițând că el le va asigura restaurarea situației de fapt din trecut. Dar nimeni nu-l mai putea crede pe cuvânt. Discursul politic este confiscat de televiziunile oligarhilor centrali. Identitatea PSD devine subsumată scopului de a delegitima partea din stat care a făcut dosare și a condamnat. Și cum sursa legitimității demersurilor anticorupție nu se găsește atât în politica internă, cât la nivelul UE și parteneriatului cu SUA, acestea devin și ele țința retoricii PSD.
Cu o identitate externalizată, cu un electorat pauper, greu de mobilizat în favoarea oligarhilor care se simt nedreptățiți, în plus cu o guvernare mai proastă ca niciodată, PSD rămâne încă partidul puterii. Dar va trebui să aleagă între actuala fundătură spre care se îndreaptă și revenirea la vechea matcă a unui stat rămas nereformat, cu care, pe fond, se află de totdeauna în simbioză.
