O privire spre Crăciunul însângerat din 1989

Luminile târgului de Crăciun strălucesc mai tare decât orice lumânare, decât oricâte lumânări am aprinde. Nu vreau să stric confortul celor care se gândesc azi la sărbători și se pregătesc pentru ele și înnoirile pe care ele le aduc. E normal să fie așa. Propun doar o breșă, un scurt interval amar, o privire spre Crăciunul însângerat din 1989, pe care mulți nu l-au mai apucat.

Ca o eliberare de trecut, cu recunoștință pentru cei care ne-au eliberat de tăcere și frică, cu infinită durere pentru cei deveniți victimele ispășitoare ale unei dictaturi nemiloase și lipsite de orice credință. Neputincioși în fața unui stat care și-a trădat atunci cetățenii în mod laș și care are mari probleme în a-și recunoaște vinovăția. Despre adevăr nu poate fi încă vorba.

Ioana Bărbat era un copil la limita adolescenței în 17 decembrie 1989. Și-a pierdut mama, pe Lepa Bărbat, în acea zi, și tatăl ei, Vasile Bărbat, a fost rănit grav. Nu știu dacă Lepa Bărbat a fost prima victimă a revoluției la Timișoara, dar în mod sigur una dintre primele. Abia anul acesta numele ei a devenit un nume de stradă. Întâmplarea a făcut să fiu în comisia care a votat acest lucru la propunerea comunității sârbe din oraș. Cunoșteam mărturia fetei sale, Ioana, încă din 1997 și nu am avut nicio ezitare. Din păcate, doar moartea face să fie lucrurile așa de limpezi la un moment dat. Un fragment din interviul pe care i l-a luat, în 1997, Adrian Onica.

„Mă numesc Ioana Bărbat. M-am născut în data de 15 iunie 1977, la Timișoara, sunt de naționalitate română, acum termin liceul.

În 17 decembrie 1989, am venit de la Dumbrăvița, era 17.30-18.00 seara. Am ajuns în Piața Unirii, de acolo trebuia să o luăm pe sora mea de la lucru. Nu mai era nimeni acolo. Am auzit focuri de armă. Mama tot: «Hai să vedem ce se întâmplă». Veneau mulți oameni dinspre Piața Libertății spre Unirii și toți ziceau că e revoluție. Am luat-o pe Alecsandri înspre Piața Libertății. Am ajuns în Libertății, chioșcul de bilete ardea pe linia de tramvai. Piața era goală, nu era nimeni, numai un cordon de militari și o mașină tot de militari. Strada Alecsandri de la garnizoană încolo, înspre centru, era plină și Alba Iulia, la fel. În Piață efectiv nu era nimeni. Am ajuns în fața garnizoanei și au început să tragă. Am luat-o la fugă spre intrarea în garnizoană, mama a căzut în fața intrării, tata, după colț și eu m-am ghemuit. S-a liniștit totul și după câteva secunde am început să o strig pe mama. Nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Mama nu făcea nicio mișcare, parcă era moartă. Nu-mi venea să cred că era moartă. L-am luat pe tata și i-am spus: «Hai să plecăm repede de-aicea că cine știe ce se întâmplă». Parcă aruncaseră cu ceva gaze lacrimogene. El mi-a spus: «Nu pot să mă ridic, că sunt rănit». Un bărbat îmbrăcat într-un parpalac de piele și cu diplomat a chemat câțiva militari și ne‑au băgat lângă Restaurantul Militar. Am stat acolo vreo jumate de oră, pe mama au pus-o pe scări, pe tata, pe ciment, pe jos și eu lângă ei. Am început să strig să-i ajute. A venit un colonel de armată sau nu știu ce era și-a început să zbiere la mine că să nu mai țip, că mă bate, că asta merităm. Până la urmă a venit un doctor de la Spitalul Militar cu ceva asistenți, i-au luat pe amândoi și i-au dus la Spitalul Militar. Pe mama au dus-o la morgă și pe tata, în sala de operații.

Tu n-ai fost rănită?

Nu, mie mi-au găurit haina în vreo trei locuri, un glonte m-a ars la mână și unul mi-a trecut pe lângă ureche. Am stat în spital vreo jumate de oră, după care mi s-a spus că trebuie să merg cu tata la Județean. Ne-au băgat într-o salvare. Am ajuns la Județean, acolo era liniște. Era ora 18. Au luat toate datele, pe el l-au dus în sala de operații și pe mine m-au lăsat în sala de așteptare. După vreo 20 de minute au adus-o pe mama cu o Dacia combi și au dus-o direct la morgă. După aia a început să vină puhoi, plin de salvări și mașini personale. Erau toți răniți, nu mai aveau tărgi pe ce să-i ducă, era plin de bălți de sânge pe acolo. Mie mi-au adus hainele și bijuteriile, tot ce avea mama și tata și mi-au zis să stau liniștită, că n-am ce să fac. Au adus zeci poate chiar sute de răniți în spital. Țin minte că stăteau pe coridor, în sala de așteptare, n-avea unde să-i ducă. La un moment dat, toată lumea zicea: «Se trage în față la Județean». Era vreo două noaptea, cam așa ceva. Pe mine m-au băgat în cabinetul de stomatologie și mi-au dat un distonocalm să pot să dorm. Am adormit după o jumătate de oră.

Cine trăgea?

Nu știu exact, am impresia că armata. Pe la patru o început să plouă. Nu s-a mai auzit nimic, s-a liniștit totul. Dimineață pe la șapte știu că a venit unchiul meu după mine să mă ducă acasă. Am ieșit din spital și m-am dus acasă cu tramvaiul. Eram plină de sânge pe haine. Am ajuns acasă pe la vreo opt. Verișorul meu a reușit să intre în spital, era student la Medicină. Aveam o prietenă foarte bună care lucra la Județean și-am rugat-o să intre în morgă să vadă unde e pusă mama. Mi-a zis că n-a putut să intre, pentru că erau atâția morți de trebuia să calci pe ei.

Verișorul meu o fost în noaptea de 18 spre 19 în Județean, s-a luat curentul în noaptea aia și-a reușit să vadă cum îi scotea pe morți în saci negri și-i băga într‑un trailer. A numărat până la 43, 44, după aia n-o mai putut, o pierdut numărătoarea. Au fost mai mulți decât se spune. A doua zi, în 19 dimineața, morga era goală. În aceeași zi, pe mine m-au mutat la șeful lui tata, pe mine tot timpul mă mutau, nu stăteam niciodată în același loc mai mult de 3-4 zile. După aia s-au liniștit toate, pe parcurs.

Care era starea de spirit de la spital?

Toată lumea fugea dintr-o parte în alta, nu știau ce să facă, era pentru prima dată când primeau împușcați, erau disperați. Tatăl meu a fost operat în 17 noaptea și-a rămas desfăcut, deci nu l-au cusut. N-avea voie să mănânce și să bea apă, nu se putea mișca și-a stat așa până în 2 ianuarie, când l-au operat din nou. După ce l-au operat a doua oară a fost foarte rău. Trebuia să plece la Viena, dar cu trenul n-ar fi rezistat. Șeful lui s-a dus la aeroport să găsească un elicopter. Tocmai venise un avion american cu ajutoare, șeful lui s-a pus în genunchi la o româncă și i-a zis «Luați-l că aici moare». Au anunțat din avion să-l pregătească ca să-l ducă dincolo. L-au dus la aeroport învelit într‑un cearșaf și au plecat în Belgia.

Îți amintești ceva de zilele anterioare datei de 17 decembrie?

În 16 am impresia că am luat vacanță. Înainte cu câteva zile când veneam de la școală, tot vedeam lume adunată în Maria, acolo la Tökes. Eram mică, aveam 12-13 ani. Era foarte multă lume adunată acolo. Atât îmi aduc aminte.

Pe mama ta ați mai găsit-o?

Nu, pe ea n-am mai găsit-o.

Ai fost la proces?

Da, am fost la proces, știm cine a tras, l-au găsit vinovat și i-au dat 18 ani de pușcărie. După vreo două luni am primit citație la proces, la recurs, cu două zile întârziere. Recursul era deja făcut. A doua oară l-au găsit nevinovat, din lipsă de probe. Acum e în libertate. Pentru mine totul a fost un șoc foarte mare, mă enervez foarte repede, dacă aș mai auzi împușcături cred că aș înnebuni.

Crezi că se va afla adevărul?

Adevărul se va afla numai dacă vor vorbi cei vinovați. Altfel, nu cred.

Participi la comemorări?

Da, tot timpul, în fiecare an. În fiecare an merg acolo pentru că e ca un parastas, când îți moare cineva, ca o pomană. Numai că acolo nu este o singură persoană, sunt mult mai mulți. Eu nu mă duc pentru că merg alții, merg pentru că așa se face pentru fiecare și n-ai voie să-i uiți. Pentru că sunt mame, tați, surori, frați.

Crezi că a fost o revoluție?

Nu știu ce să zic, lumea a ieșit în stradă și alții au început să tragă. Asta se putea rezolva și altfel.” //

Fragment transcris din interviul aflat în arhiva de istorie orală a Bibliotecii Centrale Universitare Timișoara, Colecții Speciale, și în cea de la Fundația Academia Civică.