Pe aceeași temă
1. Din textele comparate ale lucrării de doctorat a lui Victor Ponta şi cărţile din care acesta s-a inspirat (Dumitru Diaconu – Curtea Penală Internaţionlă, Istorie şi Realitate, Editura All Beck, 1999; Vasile Creţu - Drept Internaţional Penal, Editura Tempus, 1996 şi Ion Diaconu - The International Criminal Court: A New Stage, Nicolae Titulescu Romanian Inst. International Studies, 2002) reiese că zeci de pagini sunt identice, fără a avea vreun semn de citare sau note de subsol. Consideraţi că se poate vorbi în această situaţie de plagiat?
2. Care ar trebui să fie consecinţele în acest caz?
3. În cazuri similare din străinătate (Ungaria şi Germania), comunitatea academică a reacționat ferm. Consideraţi că ar fi normală o atitudine de acelaşi tip şi în România?
1: Eu am urmat, în anul întâi de facultate, un curs despre tehnicile de documentare și normele de redactare specifice unui text științific. Am învățat atunci că parcurgerea unei bibliografii pe cât se poate complete asupra temei este primul pas într-o cercetare onestă și consistentă. Profesorii mei m-au învățat că o lucrare e bine să înceapă cu trecerea în revistă a principalelor idei formulate, în timp, asupra chestiunii, citându-le, cu ghilimele, note de subsol sau de final, redactate după reguli foarte stricte și tehnice. De exemplu: se respectă strict ordinea informațiilor, există reguli privitoare la corpul și formatul de literă, trebuie utilizat un set întreg de formule de tipul idem, ibidem, cf, passim, fiecare cu semnificația sa foarte clară. Mai mult decât atât, dacă una dintre idei ți-a parvenit într-o discuție privată, ea urmează să fie semnalată printr-o notă de subsol care se înscrie în formula aproape rituală „această idee mi-a fost comunicată, într-o discuție personală..., căruia îi mulțumesc și pe această cale“. Am predat câțiva ani un curs despre aceste tehnici de redactare la Universitatea de Vest din Timișoara și am încercat să transmit ideea că respectarea acestor reguli nu este un simplu pat al lui Procust, o chestiune de jargon academic, ci un rit de trecere și recunoaștere în cadrul comunității profesionale, o formă de respect față de aceasta. Dincolo de aceste practici, uzuale de decenii bune, e derapaj academic și ilegalitate, indiferent de cum pot fi interpretate definițiile legale în uz la un moment dat ale plagiatului.
2: Dacă plagiatul devine din subiect de presă verdict, problema retragerii titlului de doctor trebuie luată în discuție de către CNATDCU. Și, desigur, subsecvent, retragerea dreptului de a coordona doctorate pentru coordonatorul de teză. Mai departe, în linia consecințelor, este vorba despre opțiuni de onoare.
3: Comunitatea academică din România a reacționat fragmentar și timorat în ultima săptămână, poate fiindcă este vorba despre premierul în termen al României, iar ghemul interpretărilor referitoare la jocurile politice, la manipulare înconjoară cazul tezei de doctorat în sine. Mai neliniștitoare, însă, mi se pare ideea că lipsa de fermitate și de unitate a comunității academice este un simptom al faptului că acest caz intens mediatizat nu este singular, iar decizia care va fi luată în această situație va conduce, pe cale de consecință, la o serie întreagă de schimbări de statute în sistemele noastre universitare. Pentru mine, ca om care lucrează în sistemul de învățământ superior din România, aici este provocarea, chiar dacă, în calitate de simplu cetățean al României, sunt interesată de cazul spectacular numit, acum, Victor Ponta.
