Pe aceeași temă
Andrei Pleşu, un om căruia ţin, în ciuda polemicii recente, pline de accente ascuţite din parte-i, să-i mărturisesc consideraţia mea, îmi reproşa, de curând, la întorsura unei fraze, că „prefer Occidentul“. Ca şi cum ar fi ceva de ruşine. Nu prea înţeleg. E adevărat că doar doctrina nazistă este total compromisă acolo, iar cea comunistă, deşi moartă, beneficiază de un fel de clemenţă istorică. Am să scriu altă dată despre cauzele, explicabile dacă nu scuzabile, ale fenomenului. Dar noi nu „preferăm“ Occidentul pentru asta! Îl preferăm pentru că avem antecedente care pledează în favoarea Europei: ori de câte ori ţara noastră a făcut un pas înainte, a fost sub impulsul Occidentului (singura excepţie a fost Regulamentul Organic, impus de ruşi, însă care a dus, pe căi ocolite, la occidentalizarea Ţărilor Româneşti). Occidentalizante au fost revoluţia din 1848, Mica Unire, domnia lui Carol I, Marea Unire, tot atâţia paşi spre modernizarea ţării, spre definirea personalităţii ei, spre realizarea acelei success story care a fost România, de la modestele entităţi medievale dinainte de Basarabi până la catastrofalele evenimente din 1938-1940, continuate după 1944.
Oamenii care au gândit România, de la Maiorescu la Eugen Lovinescu, au arătat calea şi au îndemnat la occidentalizare. E drept, au existat şi curente doctrinare contrarii, de la Sămănătorism la Statul ţărănesc, susţinute de personalităţi atât de diverse ca Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, dar şi de C. Stere. Este izbitor că propunerile conservatoare nu au depăşit niciodată nivelul utopiei. Statul românesc, destinul românesc au privit spre Vest. După 1947, ne-am despărţit pentru patru decenii de Vest; de data asta nu numai în intenţii, ci de-a binelea. S-a rupt un proces în plină evoluţie. Rezultatul este cunoscut.
Îmi cer scuze pentru această privire prea rapidă asupra trecutului. Interesul meu este captat de prezent, de viitorul care se ţese neîntrerupt sub ochii noştri. Aderarea noastră la Europa a fost singurul liant al bietei noastre clase politice în anii 90 (după ce a fost înfrântă rezistenţa neocomunistă la europenizare) şi până la aderarea din 2007. Până în momentul aderării. După, mulţi au reacţionat aşa: „acum i-am păcălit, putem să ne facem de cap“. Cinismul a resporit de atunci încolo: când este vorba de justiţie, de lupta împotriva corupţiei, acţionăm sub imperiul ameninţării, nu spontan. Mai arestăm câte un mafiot. Agenţia Naţională de Integritate a fost total boicotată, căci lucra direct împotriva oligarhiei. Europa este pentru noi o sperietoare, dar nu total disuasivă. Paradox: suntem o parte a sperietorii şi, în acelaşi timp, ne este puţin frică de ea.
E adevărat, Europa nu este ceea ce speram să fie. Mai întâi, nu este un organism caritabil. Nu dă. Ea stimulează creşterea, dar procesele trebuie iniţiate aici. Ea nu numai că nu dă nimic pe gratis, dar, în virtutea părţii leului, ea poate şi închide ochii la ruinarea unor industrii locale. Dar să nu uităm: numai dacă se găsesc aici cei corupţi, care acceptă să vândă pe un leu fabrici lăsate în ruină, încasând în treacăt comisioanele. Europa poate fi imorală, dar numai în măsura în care îşi găseşte (şi îşi găseşte, aici) cozile de topor.
Europa apare roasă de remuşcări târzii, sceptică faţă de propriile ei tradiţii, suportând stoic invazia „proletariatelor externe“ (Toynbee). Noi aşteptam de la Europa să ne insufle curaj; în loc de asta, simţim cum adie dinspre ea vântul deprimării.
Pe de altă parte, Europa nu stă cu mâinile încrucişate. Luptă, încearcă să se reindustrializeze, rămâne, chiar atacată din toate părţile, subminată de costurile sociale prea mari, o societate a iniţiativelor. Cât despre cultură... Cultural vorbind, Europa are grijă de patrimoniul ei, este o grădină şi un parc istoric totodată. Invit, pe cine nu ştie sau nu a văzut, să compare ce se face pentru păstrarea patrimoniului în Germania, în Franţa sau în Spania şi ce se face la noi. Aşa, plină de autoînvinovăţire cum este, Europa îşi respectă trecutul de o mie de ori mai mult decât noi, se pare, nevinovaţi ca nişte copii, cu un trecut 100% curat, victime pure. Nu de dat avem noi lecţii, ci de primit în această materie.
Si mai este aspectul negativ al problemei. Dacă nu alături de Europa, atunci cu cine? Să fie spaţiul postsovietic chiar aşa de tentant? Să fie Orientul Mijlociu mediul nostru natural? Sau dezvoltarea relaţiior cu Asia Centrală chiar o prioritate? (Chinezii care vin să se instaleze la noi o fac fără să ne ceară părerea.) Occidentul pe care, adevărat, eu îl prefer este o şi o necesitate şi o fatalitate, cea mai bună soluţie, cea mai organică, cea mai în sensul istoriei noastre. Iar o Românie închisă în sine (aşa cum o preconiza Nae Ionescu) este, cu siguranţă, imposibilă sau mai bine zis o prostie.
Trăim cu Europa. Vom muri cu Europa, dacă nu se va putea altfel. Trebuie să fim partenerii ei loiali, nu şmecherii care încercăm s-o tragem în piept. Prefer Europa. Dacă vom respecta Europa, vom ajunge, în cele din urmă, şi să ne respectăm pe noi. //
Citeste si despre: Andrei Plesu, Dilema Veche, Gabriel Liiceanu, Federatia Rusa, antioccidental.
