Pe aceeași temă
Criza profundă cu care se confruntă zona euro în momentul de faţă nu pune în discuţie doar viabilitatea uniunii monetare, ci presupune, în acelaşi timp, o chestionare a însuşi modelului politic de unificare a Europei care a stat la baza acesteia, cât şi la baza altor politici comune ale Uniunii Europene de mai mică vizibilitate publică.
Crearea monedei euro a fost o decizie predominant politică, adoptată prin Tratatul de la Maastricht din 1992, la iniţiativa ţărilor care au alcătuit nucleul fondator al Comunităţilor Europene, din dorinţa de a materializa un proiect statal federal paneuropean. Acesta a fost îmbrăţişat ca un ideal necesar pentru pacificarea continentului, de diverşi intelectuali şi oameni politici occidentali după al Doilea Război Mondial şi, mai apoi, după încheierea Războiului Rece, care a divizat continentul, el a fost considerat de mulţi oficiali şi strategi europeni ca un instrument eficace pentru redobândirea prestigiului şi centralităţii Europei în lume. Un stat federal paneuropean ar fi reunit forţa disparată a ţărilor europene şi ar fi investit-o într-un singur actor major pe scena internaţională, care - având dimensiuni egale sau chiar mai mari decât Statele Unite, Rusia, Japonia, China, India şi alte puteri emergente de prim rang, cum ar fi Brazilia - şi-ar fi putut aroga un rol hotărâtor în afacerile globale.
În absenţa unui consens sau a unei oportunităţi constituţionale, caracterul şi forma exactă a acestui stat federal paneuropean nu au fost niciodată schiţate în detaliu, însă, în lipsa unor alternative creative, modelul care a stat, în mod tacit, la baza tatonărilor instituţionale din istoria de peste 60 de ani a integrării europene (în care instituţiile interguvernamentale iniţiale au fost substituite treptat cu instituţii protofederale) este cel de la baza unui stat naţional federal de dimensiuni mari, precum Statele Unite ale Americii, în care puterea politică este împărţită pe două paliere, federal şi subfederal, cu prerogative încrucişate şi instituţii reprezentative clasice proprii: Legislativ, Executiv, Curţi de Justiţie.
Acest proces de federalizare a ceea ce a fost la bază o organizaţie interguvernamentală nu este finalizat în momentul de faţă, însă el a progresat suficient de mult în ultimii 20 de ani, de la înfiinţarea oficială a Uniunii Europene, în 1992, şi până la adoptarea Tratatului de la Lisabona, ratificat în 2009, încât inadecvarea modelului clasic de naţiune federală, pe care se bazează, la condiţiile culturale, sociale şi economice din Europa să devină evidentă. Criza monedei euro, cel mai vizibil simbol al acestui proiect de edificare a unei naţiuni federale paneuropene, nu face decât să pună în lumină problemele pe care le ridică această discordanţă. În absenţa unei naţiuni integrate efectiv prin diverse legături civice, instituţiile federale suprastatale din Europa nu sunt capabile să urmărească obiective societale comunitare.
Eşecul în derulare a monedei euro nu este, în bună măsură, decât rezultatul acestui viciu originar al proiectului de unificare federalist urmărit de oficialii europeni, căci oricât de înţeleaptă ar fi politica monetară comună dusă de Banca Centrală Europeană, instituţia federală de resort, ea nu îşi poate urmări în mod eficient obiectivele, în condiţiile unui spaţiu mult prea eterogen, caracterizat prin imobilitatea factorilor de producţie şi a forţei de muncă, importante bariere cultural-instituţionale şi o puternică disparitate în ceea ce priveşte calitatea guvernării în jurisdicţiile componente. Ca urmare, o linie politică de mijloc la problemele cu care se confruntă principalele state creditoare şi consolidate fiscal din zona euro (în speţă, Germania, Olanda, Austria şi, într-o măsură mai mică, Franţa) şi principalele state debitoare şi vulnerabile din punct de vedere fiscal (în speţă, Grecia, Italia, Spania, Portugalia şi Irlanda) nu reprezintă o soluţie pentru nimeni, iar eficacitatea BCE este neutralizată.
Dilema cu care se confruntă Banca Centrală Europeană nu este însă singulară. Ea afectează şi alte instituţii federale europene care doresc să adopte politici federale comune în condiţii inadecvate acestora. De fapt, cu excepţia câtorva politici comune, cum ar fi uniunea vamală europeană, întregul sistem de instituţii comunitare suferă de pe urma acestei inadecvări între subiectul politic şi obiectul acestuia. Toată discuţia privind aşa-numitul deficit democratic al instituţiilor comunitare ţine de această problemă.
Deşi Uniunea Europeană are un cvasi-Legislativ ale cărui competenţe au fost sporite cu ocazia ultimei revizuiri a Tratatului UE, dezbaterile din Parlamentul European şi activitatea membrilor acestuia nu preocupă câtuşi de puţin publicul european larg, iar acest fapt are consecinţe serioase asupra legitimităţii şi eficienţei acestui for. Situaţia este chiar mai gravă în cazul Comisiei Europene, un cvasiguvern european cu o responsabilitate duală, faţă de Parlamentul European şi faţă de şefii de stat şi de guvern din statele membre. Activitatea Comisiei Europene constituie o enigmă pentru majoritatea cetăţenilor europeni, deşi acest organism şi-a sporit competenţele şi este tot mai intens implicat în diverse politici publice cu un impact semnificativ asupra europeanului de rând. Eşecul unora dintre cele mai importante dintre aceste politici, cum ar fi aprofundarea liberalizării în domeniul serviciilor sau strategia de reformă structurală, atât de necesară economiei europene, nu face decât să sublinieze faptul că eficacitatea sa este practic suspendată oricând se loveşte de divergenţe ideologice la nivelul guvernărilor şi electoratelor naţionale.
În sfârşit, activitatea şi deciziile Curţii Europene de Justiţie din Luxembourg nu încetează să suscite conflicte şi polemici politice şi juridice privind discreţia cu care aceasta poate invalida legislaţia naţională în favoarea celei europene şi puterea sa de a crea neîngrădită o jurisprudenţă constituţională europeană eludând forurile de decizie politică.
Toate acestea nu fac decât să arate că istoria şi valorile patrimoniale comune ale ţărilor din Uniunea Europeană nu sunt suficiente pentru a umple distanţa dintre un model de unificare caracteristic unui stat-naţiune federal şi condiţiile civice centrifuge care caracterizează spaţiul european, el însuşi alcătuit din state naţionale cu o solidă consistenţă socio-instituţională. Instituţiile federale europene nu sunt suficient de legitime sau suficient de eficace pentru a media în mod direct diverse obiective societale ale cetăţenilor europeni. În consecinţă, modelul federal de unificare europeană urmărit mai mult sau mai puţin tacit până în momentul de faţă ar trebui abandonat şi înlocuit, cel puţin pentru orizontul câtorva generaţii, cu un sistem instituţional suprastatal mai puţin ambiţios şi deci mai adecvat la condiţiile Europei.
În fond, unitatea europeană este un obiectiv mult prea important pentru pacea şi bunăstarea continentului pentru a fi periclitat, în numele prestigiului şi percepţiilor de putere globală, prin accelerarea unui proces de federalizare care riscă să nască reacţii adverse şi a cărui dezirabilitate rămâne de demonstrat. Crearea precipitată a unei uniuni fiscale, de pildă, pentru a redistribui resurse financiare din ţările nordice ale zonei euro în ţările sudice, aşa cum propun mulţi comentatori în momentul de faţă, nu ar face decât să-i nemulţumească atât pe cetăţenii acestora dintâi, obligaţi să subvenţioneze efectele unei proaste guvernări şi ale unei lipse de eficienţă, cât şi pe cetăţenii celor din urmă, care vor privi cu resentiment dominaţia guvernelor celor dintâi şi pierderea de facto a controlului democratic asupra unei chestiuni deosebit de importante, cum este politica economică. În plus, problemele structurale care au condus la criza zonei euro tot nu şi-ar găsi astfel o soluţie, în timp ce costurile creşterii birocraţiei de stat cu încă un nivel vor fi aproape sigur mai mari decât câştigurile.
A vând în vedere condiţiile eterogene ale continentului, Uniunea Europeană ar trebui să se reorienteze către un model confederal de unificare. Acesta ar presupune instituţii comunitare minime şi învestite cu obiective generale modeste, dar fundamentale, cum ar fi o piaţă liberă comună şi securitate colectivă, deci care pot fi îndeplinite în mod eficient de către acestea. O „Dietă“, de tipul celei schiţate de Kant pentru asigurarea unei păci eterne a continentului şi un executiv minimal, cu competenţe în materie de securitate externă şi garantare a libertăţii economice, ar constitui cel mai eficient sistem instituţional pentru Uniunea Europeană. În acest cadru de liber schimb şi securitate, guvernele naţionale – independent sau prin diverse aranjamente interguvernamentale croite de la caz la caz – pot implementa politici publice care corespund varietăţii de constrângeri şi de preferinţe locale şi care sunt supuse unui control democratic mai puternic.
În acelaşi timp, instituţiile confederale cu un mandat paralel pot acţiona în mod eficient în vederea integrării treptate în plan real a economiei europene şi consolidării securităţii în zone sensibile precum vecinătatea estică. O uniune monetară europeană neviabilă nu este necesară unificării europene. Europa şi europenii nu ar pierde nimic dacă nu ar oferi unor lideri politici satisfacţia de a lua postura unor mari jucători în politica de putere globală. În schimb, ea ar putea câştiga, în durata istorică, tocmai naţiunea paneuropeană care îi lipseşte.
