Camera obscura. Expoziția A.REST 1989 –  Arhiva video a Securității

În luna iunie a acestui an, Muzeul Național de Istorie a României a deschis o expoziție-eveniment realizată de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) în jurul arhivei fostei poliții politice, o arhivă operativă, compusă din (singurele) înregistrări video ale anchetelor care au avut loc în cadrul Direcției Cercetări Penale. O expoziție-eveniment nu doar prin obiectul său cu totul inedit, dar și prin cheile curatoriale și narative gândite de cei doi cercetători și autori ai acestui proiect expozițional, Oana Demetriade și Mihai Demetriade.

 Expoziția A.REST 1989 – Arhiva video a Securității a trebuit să negocieze nu doar cu un conținut sensibil, ci și cu ideea de arhivă în sine, o idee discutabilă și, poate, din ce în ce mai stranie pentru publicul larg în aceste vremuri ale credibilității volatile, în care documentul autentic și sursele legitime își pierd din autoritate. Simt nevoia să pornim de aici pentru că în centrul acestui proiect cultural și expozițional stă, de fapt, constituirea unei arhive – 26 de casete video ale Direcției Cercetări Penale din Securitate, deținute astăzi de CNSAS, zeci de ore de filmare nestudiate și nesistematizate care, până în această vară, nu au făcut obiectul niciunei comunicări publice.

 „Acest fond este un rest, rezultatul accidental al sfârșitului dezordonat și violent al României socialiste, o mică parte din ceea ce a fost înregistrat de compartimentul tehnic al Cercetărilor Penale în anul 1989”, ne spun cei doi curatori. Cu alte cuvinte, o arhivă ine­dită, întâmplătoare, care avea menirea de a rămâne secretă sau, în orice caz, de a servi câtorva, având o funcție operativă, devine, 37 de ani mai târziu, un bun al memoriei colective grație unei munci, în primă fază, de inventariere, care a depășit cu mult fondul video, realizată de Oana Demetriade, istoric și cercetător la CNSAS. Proiectul completează arhiva cu documente, fotografii și obiecte pentru a repune într-un context foarte bine documentat înregistrările. Și pentru a le reconstitui sensul și contextul în care au fost realizate, căci aceste casete incomplete și fără indicații cronologice sau de nume au fost supuse unei adevărate arheologii vizuale – sau unui demers detectivistic – în care personajele au fost identificate după voce, haine, ticuri verbale… cu ajutorul altor urme ale trecerii lor prin arest (declarații, dosare, fotografii). Dintre cele 95 de persoane reținute în Arestul Securității în anul 1989, aflăm patru povești care pun în lumină uneori rezistența, alteori resemnarea în fața aparatului absurd al represiunii.

Cazurile din expoziție sunt alese pentru a reprezenta atât situații diferite ale realității anchetelor, cu inculpați și ofițeri, cât și viața din celulă. Cele patru povești, prezente în expoziție și în arhiva digitală, sunt: „Acțiunea Badea (B, BII)”, „Consemn 11”, „Acțiunea Fotograful” și „Comandantul”, iar fiecare dintre acestea este însoțită de documente originale din dosare, fotografii, înregistrări video și studii de caz. Orele de înregistrare au trecut printr-un amplu proces de studiere și editare, pentru a putea fi prezentate publicului în secvențele lor cele mai relevante pentru înțelegerea cazurilor: un jurnalist care editează un ziar clandestin; un inginer și fotograf amator care prin scrisori către partid și Ceaușescu voia să reformeze statul comunist; o victimă colaterală – soția unui ofițer în spionajul românesc acuzat de trădare; și colonelul Pătru Morariu, aflat la comanda Direcției Cercetări Penale în 1989. Îi vedem, îi auzim, îi citim în declarații, detaliile fiecărui caz fiind, pentru cineva care nu a trăit totalitarismul, parcă desprinse din literatura distopică. Nu vom relua aici detaliile tuturor acestor cazuri despre care puteți afla mai mult pe site-ul dedicat (https://arestulsecuritatii.ro), dar, revenind la expoziția pe care o puteți încă vizita la Muzeul Național de Istorie a României, țin să pun în lumină o poveste și un artefact.

„Începând din vara lui 1988, dar ceva mai conturat din toamna aceluiași an, Petre Mihai Băcanu, ziarist la România liberă, s-a gândit și a discutat cu colegul de redacție și prietenul lui, Anton Uncu, despre posibilitatea editării clandestine a unui ziar liber”. Așa începe povestea primului ziar liber din România comunistă. Sau a încercării unui ziar liber – ceea ce, la nivel simbolic, este la fel de important. Ziarul cu titlul „România” era un ziar manufacturat cu ajutorul unei prese pentru tipărit artizanale concepute de Petre Mihai Băcanu. Ziarul „era definit ca organ al Alianței «R» pentru restructurare, reconstrucție și redeșteptare” și era menit ca, prin vocea liberă și polemică a articolelor, să provoace schimbări la vârful statului, militând pentru o formă actualizată a socialismului (în aceeași notă ideologică fuseseră redactate și scrisorile inginerului-fotograf Constantin Geangu).

Grupul a reușit imprimarea doar a primei pagini. Urma a doua și apoi etapa distribuirii ziarului. Și, ca în orice poveste, cineva a trădat. „Securitatea a aflat de proiectul celor șase (Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Ștefan Niculescu-Maier, Mihai Creangă, Alexandru Chivoiu, Elena Gheorghe, Nicolae Neacșu) pe 16 ianuarie 1989 de la doctorul Traian Gherghescu, persoana de sprijin T.G. a Securității, medic la Uzina de Automobile Pitești, căruia Băcanu, cu o zi înainte, îi relatase despre proiect și-i propusese să-l ajute în distribuirea ziarului în județele Argeș și Vâlcea.” Au fost arestați și acuzați de săvârșirea infracțiunii de „propagandă împotriva orânduirii socialiste”. Istoria însă i-a adus din nou împreună în această arhivă, iar în expoziție puteți vedea, grație unui extraordinar efort coordonat de istoricul Mihai Demetriade, presa care a imprimat primele cuvinte libere ale presei scrise din România recentă. Presa a fost repatriată pe 14 aprilie 2026, după ce, la 19 iulie 1998, președintele României, Emil Constantinescu, o donase Muzeului interactiv al Jurnalismului din Arlington, „Newseum”.

Cum puteau fi însă toate aceste lucruri reprezentate într-o expoziție, fără să trădezi bogăția (cantitativă) și profunzimea informațiilor, dar având în minte și un pricipiu curatorial de bază – acela de a nu lua cu asalt vizitatorul într-o avalanșă de informații istorice. „Arhiva nu are nici statut, nici putere, în lipsa unei dimensiuni arhitecturale” (Achille Mbembe, „The Power of the Archive and Its Limits” în volumul Refiguring the Archive, 2002) Adică, fără o construcție coerentă spațial care nu doar să permită accesul publicului la arhivă, ci și să îl ghideze pe vizitator și să îi permită să o descopere, dându-i șansa unei conștiințe active, atente. Aici a intervenit chiar o soluție arhitecturală, semnată de biroul igloo architects, care a propus pentru spațiul de la Muzeul Național de Istorie a României o expunere concentrată și coerentă a informațiilor și a artefactelor provenite de la Arestul Poliției Capitalei: aparatură de monitorizare audio, concepută și construită de Unitatea Militară „P”, o unitate specială a Securității.

Se adaugă acestei arhitecturi designul grafic realizat de Doriana Mărășoiu, într-un acord perfect cu elementele de conținut, și imensa muncă de editare video și audio sub semnătura lui Ștefan Schultz. Expoziția are ca nucleu reconstituirea unei celule de arest – un cub roșu, o metaforă a mecanismului ororii, care conține nu doar obiecte autentice, ci și voci și imaginea celor care au trecut prin arest.

Autentic este un termen important pentru această arhivă, iar autenticitatea vine chiar din natura ei neintenționată. Dacă teoriile filosofice despre arhive îi subliniază caracterul artificial și controlat, ori în ordine juridică (vezi Derrida cu Mal d’Archive: Une impression freudienne), ori ca instrument al relației de putere (vezi Foucault cu L’Archéologie du savoir), cazul A.REST 1989 ne oferă un cadru foarte interesant de dezbatere. Și un bun exemplu despre cum ar trebui să lucrăm cu aceste arhive-rest pentru ca ele să lupte cu dezinformarea, cu manipularea și cu amnezia istorică care caracterizează culturile mici și proaspete, fără instinctul arhivării și al patrimonializării.

Dar orice dezbatere teoretică, ordinea lucrurilor, rațiunea și înțelegerea sunt date peste cap atunci când auzi în căști plânsetul unei femei ridicate de pe stradă în plină zi și dusă în arest, fără să știe de ce. Avem aici o formă (chiar dacă limitată) de recuperare a vocii martorului integral (numit de Agambe în Quel che resta di Auschwitz. L’archivio e il testimone) pentru ceea ce a însemnat Arestul Direcției Cercetări Penale. Vocea devine o urmă, un reper de la care se poate spune mai departe istoria. Mă feresc de cuvântul mărturie, pentru că în cazul arhivei video nu avem o narațiune a faptelor de la distanță, o rememorare, ci chiar desfășurarea autentică, sub ochii noștri, a realității totalitare. O realitate brută și mai ales brutală, fragmentară și ascunsă, pe care avem datoria să o aducem în prezent și să o redăm istoriei și memoriei. //

 *Sursă imagini: Expoziția și site-ul A.REST 1989 – Arhiva video a Securității