Pe aceeași temă
A devenit o normalitate ca fiecare summit să se desfăşoare pe fundalul unui cor de critici care aşteaptă pensionarea NATO. Se spune că este o alianţă muribundă, un anacronism aflat mereu în căutarea unui nou sens. Totuşi Alianţa este mai ocupată ca oricând: apărarea colectivă, apărarea antirachetă, securitatea energetică, operaţiunile de menţinere a păcii din Balcani, operaţiunile de contrainsurgenţă şi stabilizare din afara Europei fac parte din portofoliul tot mai divers de misiuni al Alianţei. De fapt, NATO s-a reinventat continuu în contextul unor pieţe mereu noi: în timpul Războiului Rece, apoi pe parcursul anilor 90, iar acum pe fondul unui mediu de securitate în care geografia ameninţărilor este variabilă şi se află în afara spaţiului acoperit de tratatul fondator. Iar, pe măsură ce navigăm într-o lume multipolară, relevanţa sa este mai actuală ca oricând (o clasică poliţă de asigurare geopolitică) pentru că o astfel de lume ar putea în viitor să semene cu cea a lui Bismarck: ”marile puteri sunt asemeni călătorilor, care nu se cunosc între ei, şi pe care soarta i-a adus în acelasi vagon. Se privesc unii pe alţii, i-ar când unul dintre ei îşi duce mâna la buzunar, vecinul său are pregătit propriul revolver pentru a fi primul care trage”.
Surpriza summitului de la Lisabona nu a fost Rusia. Sigur, anunţul preşedintelui Medvedev de a colabora la dezvoltarea scutului antirachetă este fără precedent. Totuşi, marea câştigatoare a ediţiei pare să fie Polonia. În ultimele luni, conştienţi că li se diminueză influenţa în cancelariile occidentale, polonezii şi-au ajustat profund discursul public încercând să-şi îndepărteze eticheta de „rusofobi” ai Europei. Pe acest fundal, a intervenit resetarea şi modificarea climei geopolitice dintre Moscova şi Varşovia. În acelaşi timp însă, departe de prim planul conferinţelor de presă, reprezentanţii Poloniei au rămas fideli agendei lor de reasigurare strategică, încercând să obţină garanţii ferme, tangibile că NATO dispune de voinţa şi capacităţile necesare pentru a onora „pactul muşchetarilor”. Şi le-au obţinut. Este ceea ce plastic s-ar putea numi o „resetare cu dinţi”.
De-altfel, întotdeauna au existat temeri în această parte a Europei în legătură cu abilitatea şi voinţa politică a Alianţei de a respecta angajamentul articolului 5. Apogeul acestei nervozităţi regionale a fost atins în timpul şi după războiul din Caucaz. Retrospectiv, sursa problemei a constituit-o faptul că Alianţa nu şi-a respectat promisiunile cuprinse în Actul Fondator NATO-Rusia din 1997. Atunci s-a preferat o solutie de compromis: pentru a nu supăra Moscova, NATO a decis ca nu va staţiona forţe combatante pe teritoriul noilor state membre, angajându-se în schimb să dezvolte o infrastructură defensivă pregătită să găzduiască oricând forţe de reacţie rapidă (o capacitate de augmentare, de ranforsare -„a reinforcement capability”), staţionate undeva dincolo de orizont, în afara perimetrului sensibil Moscovei. Ideea era de a gândi, în spatele articolului 5, mecanisme flexibile de apărare colectivă care să poată fi activate în caz de necesitate. Este o logică confirmată de textul Actului Fondator NATO-Rusia: ”the Alliance will carry out its collective defence...by ensuring the necessary interoperability, integration, and capability for reinforcement rather than by additional permanent stationing of substantial combat forces. Accordingly, it will have to rely on adequate infrastructure commensurate with the above tasks. In this context, reinforcement may take place, when necessary...”.
Ei bine, nici forţele şi nici infrastructura nu s-au materializat niciodată, lucru care a consolidat sentimentul de neîncredere al acestor aliaţi (deveniti de mâna a doua), în angajamentul Alianţei de a onora pactul muşchetarilor. De fapt în cuvintele generalului Klaus Wittmann chiar putem vorbi de un eşec al Alianţei în „a implementa vizibil şi credibil garanţia de securitate cuprinsă în articolul 5”. Deşi, de jure, intraseră într-un hotel geopolitic de cinci stele, de facto aceşti „turişti” din est primeau servicii de numai două stele. Şi toate acestea în condiţiile în care regula casei promitea un tratament „indivizibil”.
Ideea este că articolul 5 rămâne un angajament gol, lipsit de substanta, dacă nu are în spatele său un portofoliu real de capabilităţi. El încetează să fie o unealtă de descurajare împotriva celor din afară şi de reasigurare pentru cei aflaţi înăuntru.”Puterea articolului 5 nu a stat niciodată în cuvintele de pe hârtie...În cele din urmă, ceea ce le-a conferit credibilitate a fost voinţa politică exprimată prin mijloacele şi mecanismele colective de a veni fiecare în apărarea celuilalt”, crede Ronald Asmus.
Una dintre virtuţile majore ale summitul NATO de la Lisabona constă în faptul că oferă explicit premisele corectării slăbiciunilor perpetuate din 1997 şi până astăzi. Semnalele politice transmise atat prin textul Noului Concept Strategic(1), dar si prin Declaratia Summitului(2) vizeaza crearea unei stări de spirit în care solidaritatea Alianţei oferă tuturor membrilor încrederea că securitatea lor este pentru prima dată indivizibilă. In cele din urma crearea unei capacitati generice de reasigurare strategica, este o masura care tine de common sense si de sanatatea Aliantei. În fond, spune Ronald Asmus, abilitatea de a ranforsa oricând periferia (estul, nordul, sudul Aliantei), înseamnă că NATO îşi poate reorienta atenţia către alte puncte fierbinţi. În acest sens, Alianţa va reactiva cultura amplelor exerciţii de team building (antrenamente şi exerciţii militare), va elabora planuri de apărare împotriva întregului spectru de ameninţări convenţionale, oferind totodată o „asigurare vizibilă” tuturor aliaţilor, sub forma Forţei de Răspuns a NATO (NRF) care devine astfel o garanţie a descurajării şi a apărării teritoriale. Will NRF deliver this time?
(1) We will ensure that NATO has the full range of capabilities necessary to deter and defend against any threat to the safety and security of our populations. Therefore, we will:
- carry out the necessary training, exercises, contingency planning and information exchange for assuring our defence against the full range of conventional and emerging security challenges, and provide appropriate visible assurance and reinforcement for all Allies;
(2) The NATO Response Force (NRF) provides a rapidly deployable, credible force for collective defence and crisis operations, as well as a visible assurance to all Allies of NATOs cohesion and commitment to deterrence and collective defence, including through planning, training and exercises.
