Pe aceeași temă
Democratia, ca regim politic, a starnit toate tipurile de reactii si atitudini posibile. Exista demo-entuziasti, demo-adversari si demo-temperati. Acestia din urma au lansat celebra formula dupa care democratia este cel mai putin rau dintre toate regimurile posibile. Daca aceasta constatare este adevarata, la fel de adevarata trebuie sa fie si aceea ca intre institutiile politice "cel mai putin rele", dar absolut indispensabile functionarii unui regim democratic, se numara si partidele politice. Aceasta este, cel putin, lectia "clasica" pe care au invatat-o - si pe care apoi au predat-o tuturor - democratiile occidentale, primele care au realizat tranzitia la regimuri democratice in epoca moderna. Lucrurile s-au complicat in a doua jumatate a secolului trecut, o data cu prabusirea regimurilor dictatoriale sau autoritare (in orice caz, premoderne) in multe tari din lumea a treia (America Latina, Asia, Africa). Dupa momentul initial de euforie, provocat de aparitia acestui "val de democratizare" la nivel mondial, s-a putut lesne observa ca noile regimuri, asa-zis democratice, nu prea semanau cu suratele lor occidentale. Intre altele, politologii, politicienii si analistii au trebuit sa explice situatia, oarecum paradoxala, a unor democratii in care institutiile democratice nu prea functionau dupa normele clasice, inventate si puse in practica in Occident. Confruntati cu fapte si argumente greu de contestat, politologii au trebuit sa recunoasca faptul ca noile regimuri pareau si nu prea pareau sa fie democratii autentice. Asa cum se intampla de obicei, s-a incercat reconcilierea teoriei cu realitatea, prin lansarea unor concepte noi. Realitatile democratice imperfecte au fost taxate ca "democratii incipiente", "neodemocratii", "democratii neconsolidate", "democratii delegative", "democraturi" etc.
Instaurarea si evolutia regimurilor postcomuniste in Europa Centrala si de Est au repus in discutie toate aceste probleme. Pe la inceputul anilor '90, tranzitia la democratie a acestor societati era analizata si diagnosticata prin comparatie cu experientele similare cele mai recente, acelea din America Latina si din Europa de Sud (Grecia, Spania, Portugalia). Mai peste tot in fostul spatiu comunist, desi in grade diferite, functionarea "atipica" a institutiilor democratice a ridicat semne de intrebare asupra sanselor democratiei pe termen lung. Previziunile oscilau intre "modelul mexican" al partidului unic, sustinut de structuri socio-economice de tip oligarhic (România, Bulgaria), si "modelul spaniol" al pactului democratic fondator, insotit de structuri de tip poliarhic.
O decizie strategica si efectele sale perverse
Analistii ceva mai grabiti de acum 10-12 ani au scapat din vedere un lucru esential, ce avea sa duca la singularizarea tranzitiilor din Europa Centrala si de Est fata de orice alte experiente similare din America Latina sau din Asia. Este vorba de proximitatea Uniunii Europene si de deciziile strategice, luate la nivel comunitar, in legatura cu aceasta zona a Europei. Dupa cateva ezitari initiale - care, de altfel, au facut posibile anumite initiative politice individuale, cum a fost aceea, nu tocmai fericita, a Germaniei in spatiul iugoslav - comunitatea europeana a optat in mod clar pentru ceea ce am putea numi "modelul post-spaniol" (aplicat Spaniei, Portugaliei si Greciei): sprijinirea si "aducerea inauntru" a acestor tari, indiferent de imperfectiunile structurilor lor politice, economice etc. Ceea ce nu inseamna ca au lipsit presiunile si mecanismele de monitorizare a progresului pe toate aceste directii. Are mai putina importanta faptul ca la baza acestei decizii, extrem de importante, au stat calcule pragmatice (de genul: daca sunt lasati pe dinafara nu au nici o sansa) sau ratiuni de ordin politic, ideologic, economic sau cultural. Probabil ca au contat cu toate la un loc. Cu adevarat importante sunt efectele. Pe masura ce tarile central si est-europene treceau pe rand testul alternantei la putere, ele au fost definite ca "democratii".
Pe masura ce firmele occidentale au inceput sa fructifice oportunitati pe aceste piete emergente si sa genereze fluxuri investitionale masive, insotite de o crestere economica importanta, ele au primit certificatul de "economii de piata". Pe masura ce incepea sa fie adoptat, mai lent sau mai rapid, acquis-ul comunitar (de la functionarea vamilor si pana la protectia copilului si a mediului), aceste tari au fost considerate pregatite pentru aderare. Desigur, s-a recunoscut faptul ca pe ici, pe colo mai sunt probleme cu economia, administratia, justitia, coruptia etc. si s-au facut in continuare presiuni in aceste directii. Dar nimeni nu mai discuta astazi probleme "metafizice" cum ar fi autenticitatea naturii de liberal-democratie a acestor regimuri politice sau caracterul realmente antreprenorial si capitalist al acestor economii.
Intre efectele de care vorbeam mai sus trebuie amintite si viziunea minimalista sau formalismul cu care sunt masurate, in ultima instanta, performantele noilor sau viitorilor "integrati". Nu pare sa mai conteze faptul ca nivelurile coruptiei sunt incomparabil mai ridicate, de pilda, in Polonia fata de "media europeana", ca economia estoniana functioneaza oarecum diferit de cea belgiana, ca bursa de la Budapesta nu seamana deloc cu cea de la Frankfurt sau ca partidele din România, spre deosebire de cele din Franta, nu reusesc nici acum sa-si exercite functiile politice, identitare, de coagulare a intereselor etc., absolut necesare functionarii unei democratii autentice.
Partide politice si partidocratie
Despre partidele politice românesti s-a scris mult si (uneori) bine. Geneza si avatarurile lor postdecembriste i-au pus in dificultate pe multi analisti. Modul lor de structurare si de functionare a dat nastere la concluzii socante. Sociologii au insistat pe precaritatea bazelor lor social-economice de constituire si de reprezentare. Politologii au identificat nenumarate carente si inconsistente pe toate palierele: de la tipul de leadership la functiile lor de reprezentare, de la incoerenta ideologica la politicile de guvernare. Aproape toti analistii au fost de acord ca partidele politice românesti furnizeaza unul dintre cele mai bune exemple de pervertire a unei institutii specifice democratiei.
Conceptul care descrie probabil cel mai bine modul de structurare si de functionare al partidelor românesti este acela de partitocratie (vezi Daniel Barbu, Reflections sur la transformation post-communiste, in Studia Politica nr.1, 2001). Aceasta subspecie de regim politic corespunde situatiei in care partidele nu sunt orientate spre punerea in practica a unor politici publice, asa cum se intampla de cele mai multe ori in democratiile reprezentative, ci spre dobandirea de functii. Unul dintre efectele orientarii dominante a partidelor spre functii, in defavoarea concentrarii pe politici, este declansarea unui proces de colonizare a spatiului economic, administrativ si institutional de catre partidele care vin la guvernare. Mizele sunt imense, iar tintele sunt numeroase si vin din toate directiile: de la regii autonome, banci si intreprinderi de stat, la institutii culturale, de sanatate etc. Pe aceasta baza se instituie un transfer continuu, ilicit si falimentar, de decizii politice in sfere aflate cu totul in afara politicului. Un alt efect, la fel de devastator si de putin familiar regimurilor autentic democratice, este clientelismul. In esenta, acesta consta intr-o distributie partizana a resurselor publice in interiorul unei oligarhii din ce in ce mai puternice. Imi amintesc ca un comentator politic vorbea despre partidele noastre ca despre niste "cupole", cu conotatia pe care acest termen a primit-o in judetul Vrancea, pentru a descrie organizarea grupurilor de interese sau a "mafiilor" locale de acolo.
Evul mediu românesc
Din perspectiva istorica, democratia moderna este rezultatul unui indelung proces de rationalizare a modului in care se exercita puterea in spatiul public. Democratia recurge la institutii legitime, la principii de drept, legi si proceduri impersonale intr-un domeniu in care mii de ani au domnit arbitrariul si bunul plac personal, voluntarismul, abuzul si faradelegea. Ea a inlocuit mandarinii antici si baronii feudali cu functionarii publici. Discutiile noastre despre functionarea institutiilor publice dupa modele personale si clientelare, diametral opuse celor consacrate de democratia moderna, despre esecul statului de drept si al justitiei, despre inaplicarea si lipsa de efect a legii, despre abuzuri, coruptie, mafii si baronet local au cu toate o semnificatie mai profunda: recaderea noastra in istorie. Agonia neintrerupta care s-a numit procesul de modernizare a României in ultimele doua sute de ani a constat intr-un sir de tentative de a construi si altceva decat forme noi si precare, asezate peste un fond rezolut, dar nu mai putin rezistent, altceva decat institutii moderne pentru realitati si metalitati pre-moderne. Si cum nimic nu se schimba in realitate fara ca mai inainte sa se schimbe in mintea oamenilor, toate aceste tentative au esuat una dupa alta.
Ciclul istoric care s-a deschis in 1989-1990 pentru societatile din Europa Centrala si de Est ne-a oferit o noua sansa. La o judecata superficiala, s-ar parea ca de data asta am reusit. Am pus un picior si nu trebuie decat sa-l mai aducem si pe celalalt, in lumea civilizata. Albeata de pe retina acesteia - sau poate, cine stie, faptul ca ea insasi e pe cale sa incheie un ciclu istoric si sa se indrepte intr-o alta directie - o impiedica sa vada prea bine faptul ca partenerii sai ratacesc inca pe ulite stramte, cu iz medieval.
Alegeri, partide, consilii: negot
Imi permit sa reproduc in intregime un pasaj din editorialul Adevarului de acum cateva zile, pentru ca n-am intalnit nicaieri o descriere mai sugestiva a ceea ce se intampla in prelungirea recentelor alegeri: "Lucruri teribile se intampla de-a lungul si de-a latul tarii. In toiul noptii, pe drumuri dosnice din afara localitatilor, au loc intalniri secrete, participantii fiind adusi de masini cu farurile stinse. Se schimba parole si pasagerii sunt transferati in alte automobile pentru mai multa siguranta. Uneori, valize-diplomat trec dintr-o mana in alta, fara un cuvant in plus. Alteori, este nevoie de metode de convingere mai laborioase. In vilele de protocol, invitatii se trezesc fata in fata cu sefii judetului si li se inainteaza propuneri care, de cele mai multe ori, nu se pot refuza. Fie afla ca sunt pe punctul de a deveni oameni de afaceri de succes, ale caror firme vor castiga pe banda rulanta contracte pe bani publici, fie li se aduce la cunostinta ca membri ai familiei lor sunt pe punctul de a fi bagati in puscarie pentru grave incalcari ale legii. In alte situatii, s-au semnalat chiar disparitii de persoane. Singurul element comun: in toate cazurile este vorba despre consilieri judeteni, alesi in scrutinul din 6 iunie".
Recentele alegeri locale ne ofera inca un trist exemplu de pervertire si de parazitare a unor institutii moderne, cum sunt partidele politice si scrutinurile electorale. Iata, tocmai a pornit sa se invarteasca un malaxor care nu mai tine seama de electorat si de rezultatele alegerilor, de partide si de orientarile lor ideologice, de cine este la putere si cine in opozitie. Aparent, partidele nu pot sau nu vor sa-si controleze filialele. La randul lor, filialele lasa impresia ca si-au scapat din mana membrii, proaspeti alesi locali. Acestia isi negociaza voturile in consilii ca niste adevarati free lancer-i. Partidele se dizolva, statutele sunt suspendate, liniile politice se frang, procedurile dispar si peste tot intra in functiune persoanele. Peste capul tuturor - sau mai bine zis pe dedesubt - se intind itele intereselor personale, de gasca sau de grup, care paraziteaza institutiile politice si pervertesc formele de reprezentare politica.
Avem alegeri, avem rotatie la putere, avem partide si alte institutii politice! Suntem o democratie care functioneaza! Cine sa se mai gandesca, in aceste conditii, ca rostul alegerilor - si sensul profund al democratiei, pentru care a fost creata aceasta institutie - este acela de a transpune cat mai fidel o anumita vointa politica a electoratului intr-o anumita forma de guvernare, prin intermediul singurilor reprezentanti legitimi pe care acesta ii are, si anume membrii partidelor politice? Cine sa se mai gandeasca incotro ne indreptam, spre refeudalizare sau spre reintegrare, spre Bizant sau spre Bruxelles, in conditiile in care reprezentatii politici ai electoratului nu se reprezinta decat pe ei insisi? In orice caz, reprezentantii Aliantei PNL-PD trebuie sa se gandeasca de pe-acum la un lucru pe care s-ar putea sa-l constate foarte curand. Anume ca e posibil sa fi castigat razboiul alegerilor, dar sunt pe cale sa piarda pacea guvernarii locale.
