De același autor
Holocaustul nu a fost doar rezultatul acțiunii unor figuri dereglate, cu predispoziții sadice sau orbite de ideologie. Fără convertirea la crimă a unor oameni „obișnuiți“ nu s-ar fi ajuns ca violența antisemită să aibă bilanțul catastrofal înregistrat la finalul celui de-al doilea război mondial.
Tema „banalităţii răului“ (H. Arendt) şi cea a „criminalilor normali“ (Cr. Browning) sunt deja vechi în dezbaterile privind Holocaustul, dar cercetările teoretice și empirice scot mereu la iveală lucruri surprinzătoare. Prăbușirea morală adusă de fascism rămâne tulburătoare și misterioasă. Oameni cu vieți obișnuite, intrați în logica infernală a unei ideologii care glorifica crima și în angrenajul unor instituții menite a produce violență într-o manieră organizată, s-au transformat radical.
Expunerea la propaganda antisemită care a declasat evreitatea în zona subumanităţii şi a transformat-o în ţintă, dezangajarea etică sub efectul unui discurs care justifica crima și garanta impunitatea, ideea de război total, care includea categorii de civili între dușmanii combatanți, banalizarea, raţionalizarea şi rutinizarea violenţei produse de instituții redirecționate de la misiunea lor originară, birocratizarea comportamentelor criminale și, ca efect, compartimentarea conștiințelor, presiunea de grup, cultura conformismului, carierismul, frica şi instinctul de autoconservare au contribuit toate la pervertirea oamenilor obișnuiți.
În România, nu se știe mai nimic despre „criminalii obișnuiți“ care au participat la Holocaust. Asocierea regimului antonescian la proiectul genocidar nazist este deseori descrisă ca o catastrofă care s-a produs anonim, într-o schemă narativă în care nu mai contează nici numele criminalilor, nici cele al victimelor. Jörn Rüsen numea această strategie discursivă „anonimizare“. Când vine vorba despre responsabilități, discuția se limitează adesea la Ion Antonescu și anturajul său. Regimul comunist i-a catalogat pe oamenii regimului antonescian implicați în atrocități drept „simpli executanți“ și „unelte oarbe ale fascismului“, iar discuția nu a progresat foarte mult de atunci. Agresorii nu au chip, nu au profil, iar motivația acțiunilor este dedusă mecanic din prezumții despre caracteristicile fascismului și natura umană.
Așa stând lucrurile, este important să recuperăm orice poveste. Este util științific, pentru a revitaliza tabloul, dar și etic, ca o formă de reparație față de victime.
Sus, bunicii lui Dorel, Ghitla şi Solomon Iancovici (ucis în pogrom); jos, părinţii, Perla şi Aron Pulver (ucis în pogrom) |
Familiile Pulver și Iancovici
În urmă cu puțin timp, am fost contactat de un domn din Israel, Dorel Pulver pe numele său, pentru a mă întreba dacă pot afla unde i-a murit tatăl în timpul pogromului de la Iași. Se întâmplă des ca rude ale victimelor să-mi ceară relații despre apropiați, iar în măsura în care găsesc informații în baza de date proprie, începe un dialog prin care completez puzzle-ul cu amintiri, acte, documente, fotografii de la cel care mă contactează. Iată ce a ieșit din dialogul cu Dorel Pulver.
Dorel Pulver provenea dintr-o familie obișnuită din clasa de mijloc evreiască din Iași. S-a născut în 1936, într-o familie cu părinți și bunici cu bună reputație în oraș.
Mama lui Dorel, Perla Iancovici, s-a născut la Bivolari, târg cu o prezență evreiască importantă, după care familia s-a mutat la Iași, undeva la sfârșitul anilor ’20. Au pornit de la zero. Întâi au deschis o bodegă la gară, care nu a mers, apoi au deschis o alta în zona Halei Mari. Se numea „La Carpați“ și se găsea pe strada Anastasie Panu. Așa a început familia Iancovici să facă bani și să fie cunoscută în Iași. Țăranii care își vindeau produsele la hală intrau apoi la bodegă, unde comandau scrumbie și vin, și se veseleau. Bunica lui Dorel, Ghitla Iancovici, a murit în 1936, iar la înmormântare a venit foarte multă lume, semn că familia era apreciată în oraș. Bunicul, Solomon Iancovici, și singurul lui băiat, Avram (Aurel), au rămas să se ocupe în continuare de bodegă.
Cele cinci fete din familia Iancovici aveau, de asemenea, un bun nume și nu au avut probleme să-și găsească soți pe cinste. Perla s-a luat cu Aron Pulver, un ceasornicar cu atelier pe Strada Gării. Aron locuia aproape de Curtea Mare, locul unde se găsea restul familiei – bunici, părinți, patru frați și două surori. Tatăl lui Dorel a început să învețe meserie de la 16 ani, iar prăvălia a deschis-o după ce s-a întors din armată, unde a stat un an și jumătate, la Soroca.
Până la pogrom, spune Dorel Pulver, relațiile cu creștinii erau foarte bune. Totuși, este posibil să-și aducă aminte doar partea frumoasă a copilăriei. Documentele din epocă arată că relațiile dintre creștini și evrei erau complicate și că populația mozaică din Iași era deja ținta a numeroase abuzuri și agresiuni. Primul semn că lucrurile nu erau chiar așa frumoase l-a primit Dorel în toamna lui 1940, când a fost băgat, împreună cu bunica sa, într-o coloană de evrei care au fost escortați la Chestura de Poliție. Au reușit să fugă din rând în ultima clipă.
Duminica aceea
Pe 29 iunie 1941, pentru familia Pulver tragedia a început la fel ca pentru majoritatea evreilor din Iași: printr-o bătaie violentă în ușă. Firește, Dorel, care avea atunci doar 5 ani, s-a speriat foarte tare. Era duminică, abia trecuse de 6 dimineața, și toată lumea era în pijamale. Părinții s-au îmbrăcat în grabă. Până la urmă, ușa a fost spartă. În casă a năvălit un bărbat înalt, îmbrăcat în uniformă albastră; alți doi așteptau la ușă. Intrusul i-a pus pistolul la cap tatălui lui Dorel, Aron Pulver, apostrofându-l: „Măi jidane, de ce nu ai deschis ușa mai repede când am bătut!? Măi jidane, eu te omor acum!“. Mama lui Dorel a început să strige disperată: „Vă rog nu îl împușcați că am copil mic în pat!“. „Jidanco, vii și tu cu noi!“, a fost replica agresorului.
Articolul integral poate fi citit in editia print a revistei 22, din 18 februarie 2014!