Reflecții asupra Holocaustului. De ce unii nu vor să știe

„Rațiunile“ celor care nu știu sau nu vor să știe povestea implicării României în Holocaust sunt diverse: antisemitism / negaționism calificat, ignoranță, inerție, tăcere, jenă, scepticism, nedumerire, minimalizare sau precauție. La capătul celălalt se află asumarea oficială.

Iată ceva ce nu am învățat la școală: nord-estul României este presărat cu gropi comune din timpul Holocaustului. Po­vestea lor nu este integrată în me­ta­na­rațiunea națională. A rămas un tabu, ceva de care oa­menii, chiar și dintre cei edu­cați, se feresc, din di­ferite motive. Două dintre motive ne in­teresează aici: cele iden^­ti­tare și cele emoționale.

Pe de o parte, sub influența canonului na­ționalist din istoriografie, a materiei pre­da­te în școli și a vulgatei ve­hiculate în sfe­ra publică, Holocaustul nu este văzut ca parte a istoriei naționale, la fel cum evreii nu au fost admiși, de-a lungul istoriei mo­derne, ca parte a cor­pului național (de­și mo­dernitatea ro­mâ­nească nu poate fi ima­ginată fără con­tri­buția evreiască). Prin ur­mare, pentru cei mai mulți, Holocaustul nu este o poveste autoreferențială. Acest lucru modulează interesul pentru subiect.

Monumentele funerare dedicate evreilor omorâţi la Stânca (România) şi Sculeni (Republica Moldova)

În plus, canonul istoriografic a fost do­mi­nat de discursul eroizant și victimizant. Din aceste motive, istoria comunismului prinde mai bine la public: este despre „noi“, despre majoritatea din România, ca­­re „a suferit“ și „a rezistat“ sub dic­ta­tu­ră. Istoria Holocaustului aduce în cen­trul povestirii o minoritate oprimată de ma­jo­ritate și impune exercițiul dificil al scuzei și regretului. Așa ceva nu este ușor de ac­ceptat și gestionat.

Holocaustul din România în sondaje

Acum mai mult de zece ani, jumătate din­tre cei chestionați în sondaje în legătură cu participarea României la Holocaust se înscriau în categoria „nu știu / nu răs­pund“ (mă refer la un sondaj IPP / Gallup din 2003). Informațiile disponibile despre acest episod apăsător al istoriei naționale erau atunci încă și mai puține. Iar su­biec­tul era perceput ca delicat, o parte dintre respondenți preferând să nu se pronunțe. Un sfert spuneau că România nu a par­ti­cipat la Holocaust, iar sfertul rămas, că a participat.

Între timp, Comisia Wiesel a publicat Ra­portul final, au apărut instituții care se ocupă de istoria evreilor și a Holo­caus­tu­lui, se vorbește mai mult în școală și în sfe­ra publică, iar schimbările sunt re­flec­ta­te întrucâtva în cifrele din sondaje (am con­sultat sondajele comandate de INSHR-EW). De câțiva ani, cam jumătate dintre cei întrebați admit că România a luat par­te la Holocaust, dar persistă ambivalența și confuziile. Stereotipuri antisemite pre­cum „evreii au adus comunismul în Ro­mânia“, „evreii destabilizează societățile în care trăiesc“, „evreii își văd doar in­teresele proprii“ se bucură de susținere la 7-20% dintre cei întrebați. Aceștia ex­pri­mă opinii radicale și în alte privințe și pu­tem spune că fac parte din grupul de xe­nofobi, autoritari, radicali, înregistrat de majoritatea sondajelor de după revoluție cu o pondere variind aproximativ între ace­leași limite.

Sondajele de la noi au măsurat și distanța socială dintre etnicii români și evrei, care este undeva la mijloc între cea față de ger­mani (mică) și față de romi (mare). Nu avem însă stu­dii despre distanța emo­țio­nală. Putem însă să apre­ciem, pe baza a ceea ce se observă în jurul nostru, că este considerabilă. Evreii fiind percepuți ca alteritate îndepărtată, empatia pe ca­re o mobilizează su­fe­rin­ța lor este redusă.

Studiul Holocaustului ca experiență emoțională

Evident, nu doar motivele ideologice joacă un rol aici. Caracterul unic, excepțional al Holocaustului îl face greu de tradus în discursul istoric obișnuit. Este cunoscută bu­tada istoricului Saul Friedländer con­form căreia „a scrie despre nazism nu es­te acelaşi lucru cu a scrie despre Franţa se­colului al XVI-lea“. Holocaustul, după cum spunea tot Friedländer, prin barbaria sa fără seamăn, a provocat limitele re­pre­zen­tării. Este și greu de povestit, și greu de în^­­țeles, pentru că oamenii nu au în ba­gajul cognitiv și emoțional obișnuit ins­tru­men­te­le necesare pentru a reprezenta gro­zăvia.

Discursul istoric de tradiție rankeană a ex­comunicat emoția și etica din scriitură. Pen­tru mai mult de un secol, istoricul a fost ipostaziat ca omul de știință detașat, care nu judecă și redă faptele așa cum s-au întâmplat. Abia după înregistrarea atro­ci­tăților din secolul XX și îndeosebi după Holocaust, aprecierea etică și experiența emoțională au putut fi reintegrate, nu fără rezistență, în scrisul istoric.

După cum argumentează Jörn Rüsen, res­pectatul specialist în teoria istoriei, bine gestionată, emoția nu afectează sobrietatea și rigoarea științei. Paradoxal, deși tra­di­țional este opusă rațiunii, logicii, poate în­deplini o funcție cognitivă, extinzând cu­noașterea dincolo de rezultatele obținute prin metodele obișnuite ale istoricului, adu­când-o mai aproape de experiențele trăite de actorii istorici înșiși. Emoția pro­duce, ne spune Rüsen, o formă de „con­știință copleșitoare“ care îi oferă isto­ri­cului experiența intersubiectivă care îl aju­tă la înțelegerea și redarea empatică a tre­cutului pe care îl reconstituie.

Tot Rüsen observa că istoriografia este în­că puțin pregătită să redea suferința. Ma­nifestă o ciudată pudoare față de ceea ce istoria a oferit din plin: violență și su­fe­rință. De altfel, scrisul istoric modern ar fi conceput pentru a dizolva și depăși for­ța emoțională distructivă a istoriei, dând sens trecutului și acomodându-l din pers­pectiva prezentului și a viitorului. Po­ves­tea Holocaustului poate produce șoc emo­țional, prin excepționalul său. Relevă o for­mă de traumă. Iar trauma istorică – afir­mă Rüsen – este acel tip de experiență care distruge posibilitățile de integrare a ei în cadrele obișnuite de interpretare uti­lizate pentru a orienta activitatea umană. Holocaustul a fost o „fractură a ci­vi­li­zației“ (Dan Diner) și este greu de inclus într-o narațiune care leagă trecutul, pre­zentul și viitorul într-o formulă coerentă, care să aibă sens și să fie utilizabilă.

Există mai multe tipuri de reacții la trau­ma istorică. Una e tăcerea. Oamenii nu vorbesc, pentru că nu știu cum să vor­beas­că despre așa ceva. Alta este stânjeneala, deoarece trauma este o experiență inter­subiectivă care pune în cauză atitudinea spectatorului, felul în care reacționează la ceea ce au pățit alții. O reacție comună este și neîncrederea: multora le este greu să admită că așa ceva a fost posibil. Ten­ta­ția de a trata totul ca „o excepție“, ca „un accident“ care nu se poate întâmpla a do­ua oară sau ca pe o „catastrofă“ produsă de forțe anonime este, de asemenea, foar­te mare. În fine, întrucât expunerea la de­taliile violenței și suferinței poate produce șoc emoțional, mulți le evită pur și simplu din instinct de autoconservare.

Așadar, „rațiunile“ celor care nu știu sau nu vor să știe povestea implicării R­o­mâ­niei în Holocaust sunt diverse: anti­se­mi­tism / negaționism calificat, ignoranță, iner­ție, tăcere, jenă, scepticism, ne­du­me­rire, minimalizare sau precauție. La ca­pătul celălalt se află asumarea oficială.

Ce se poate face pentru a schimba pers­pec­tiva? Soluția de început stă tot în scri­sul istoric. Pentru a domoli forța distru­gă­toa­re a trecutului, acesta trebuie pus în na­ra­țiune, explicat, pe cât posibil, pe baza tu­tu­ror surselor și experiențelor pe care pro­fe­sia de istoric le poate mobiliza. Pen­tru a-l pomeni ultima dată pe Rüsen, stu­diile istorice, făcând trecutul dificil in­te­ligibil, pot constitui o strategie de de-trau­matizare.

Noile locuri ale memoriei

Istoria Holocaustului este încă un subiect viu. Poate fi reconstituită nu doar prin travaliu arhivistic și deprindere cu con­sistenta literatură de specialitate adunată în biblioteci. Unele dintre victime încă tră­iesc și pot fi chestionate în interviuri de istorie orală. Martorii se găsesc în număr și mai mare. Urmele crimelor și su­fe­rin­țelor se află încă în filigranul social, tre­buie doar efort pentru a fi observate. În ciuda unei prejudecăți, oamenii, cei mai mulți, sunt dispuși să vorbească. Ar fi vorbit și mai devreme, doar că nu prea au fost întrebați.

Gropile comune, urmele cele mai evidente și mai atroce ale crimei, pot fi văzute, vi­zitate. Mă refer la cele marcate. Există al­tele încă răspândite prin țară, pe câmpuri părăsite, în păduri sau sub culturile agri­cole ale țăranilor, care trebuie semnalate. În 2010, cu sprijinul INSHR-EW și o echi­pă de arheologi de la Universitatea „Al. I. Cuza“, am găsit și deschis o groapă co­mună din timpul Holocaustului, în co­mu­na Popricani – Iași. Rămășițele celor 36 de victime împușcate au fost mutate în ci­mi­tirul evreiesc din Iași, unde a fost ridicat și un monument în memoria lor. În anii ce au urmat, am continuat munca de te­ren, singur sau împreună cu aceeași echi­pă de specialiști de la Iași și București. Am găsit martori care au văzut cu ochii lor crimele sau au săpat gropi comune. Cu ajutorul martorilor locali, am identificat locurile altor gropi comune, în România și Republica Moldova, ne-am deplasat la fața lo­cului și am notat coordonatele GPS. Toate acestea, împreună cu cercetările al­tora trebuie puse la un moment dat pe o hartă comună și pot deveni locuri ale me­moriei. Comunitățile evreiești organizează an de an comemorări și pelerinaje la gro­pile comune, dar deocamdată sunt doar ma­nifestările lor de durere, asistate de ofi­ciali care citesc alocuțiuni. Această po­ves­te trebuie integrată cât mai repede în dis­cursul istoriei naționale, care, altfel, nu mai este istorie, ci mitologie.

Citieste a doua parte: AICI